Prin ochii sufletului

Lectura minunatei cărți a lui Ron și Mary Hulnick, care conține înțelepciune practică, îi reamintește Sufletului de unimea sa inerentă, în timp ce vă ghidează cu iubire, pe voi care sunteți, manifestarea sa în formă, să descoperiți și să trăiți din plin chemarea Întregirii, prin calitățile unice ale Sufletului.

— Leonard Laskow, M.D., autorul cărții Iubire vindecătoare.

Ron and Mary Hulnick sunt adevărate comori în domeniul învățării transformaționale. Acum, prin această carte remarcabilă, ei ne dau un manual din care să învățăm cum să trăim în Spirit. Iubirea și dedicarea lor pentru ca noi să ne eliberăm cel mai înalt potențial, reies din fiecare pagină. Citiți Prin ochii sufletului și simțiți-i magia.

— Kathleen și Gay Hendricks, autorii cărții Iubire conștientă.

Profesorii Ron și Mary Hulnick ajută la nașterea a ceva de o importanță imensă – un răspuns la foamea spirituală pe care o simt milioane de oameni, în aceste timpuri. Dacă doriți să înlocuiți acel gol chinuitor din viața voastră, cu un sentiment de scop și împlinire, Prin ochii sufletului este ghidul pe care l-ați căutat. Scrisă într-un limbaj clar, această carte este o piatră prețioasă și nu putea fi concepută decât de două persoane a căror viață debordează de experiență și înțelepciune.

– Larry Dossey, M.D., autorul lucrărilor
Puterea premonițiilor și Cuvinte vindecătoare

Ron și Mary Hulnick sunt principalii învățători și practicieni ai Psihologiei Spirituale la ora actuală, în lume. Programul de master transformațional, pe care ei îl oferă în cadrul Universității din Santa Monica, a schimbat mii de vieți. Această carte, așteptată cu atâta nerăbdare, face că munca lor să fie disponibilă pentru noi toți. Este cu adevărat o piatră Rosetta pentru Suflet.

– Joan Borysenko, Ph.D., autoarea cărții Nu e sfârșitul lumii
și coautoarea cărții Busola sufletului tău

Prin cartea Prin ochii sufletului, Ron și Mary Hulnick ne oferă un ghid minunat despre ceea ce înseamnă să trăiești cu adevărat o viață spirituală, precum și un extraordinar sistem de gândire în Psihologia Spirituală, despre care eu cred că va fi valul viitorului și pe care ei l-au dezvoltat de-a lungul ultimilor 30 de ani. Auzindu-i vorbind la Universitatea Santa Monica – precum și datorită faptului că am un partener care e absolvent al USM – vă spun că Ron și Mary predau aceste principii și le și trăiesc permanent.

– Gary R. Renard, autorul cărților
Dispariția universului și Realitatea ta nemuritoare

Cuvânt înainte de Neale Donald Walsch ... 8

Prefață: De ce această carte – De ce acum? ... 11

Introducere: Este timpul să ne punem mintea și sufletul înapoi în Psihologie – dar și restul vieții ... 16

Capitolul 1 : Purtătorii Luminii de pretutindeni ... 25

Capitolul 2: Trezirea nu este atât de ușoară; însă nici atât de grea ... 39

Capitolul 3: Viața este pentru a învăța ... 72

Capitolul 4: Despre conștiință, pe scurt ... 92

Capitolul 5: Sunt supărat, pentru că ... 119

Capitolul 6: Faceți cunoștință cu Organizatorii ... 149

Capitolul 7: Este în regulă să te răzgândești ... 164

Capitolul 8: Bagajul Sinelui: Rădăcina suferinței emoționale ... 179

Capitolul 9: Iertarea de sine: Drumul împărătesc spre libertate ... 201

Capitolul 10: Iertarea de sine în context: Imaginea de ansamblu ... 227

Încheiere ... 241

Anexa A: Principiile Psihologiei spirituale ... 244

Anexa B: Rezumat al practicilor centrate pe suflet ... .... 246

Cuvinte de recunoștință ... 250

Despre autori ... 252

CAPITOLUL I

PURTÃTORII LUMINII DE PRETUTINDENI

S-a spus că atunci când discipolul este pregătit, profesorul apare – și este adevărat. E de asemenea adevărat că, atunci când elevul este pregătit, profesori apar peste tot.

Îmi amintesc bine dimineața magică în care am avut prima mea experiență, conștientă, de trezire, ce mi-a schimbat complet cursul vieții și a deschis un nivel de conștientă despre care citisem, dar nu îl trăisem niciodată, în mod direct. La vremea respectivă aveam treizeci și trei de ani și totul s-a petrecut într-un mod destul de neobișnuit.

Întrebări despre Dumnezeu

Înainte de acea zi – și de când îmi pot eu aminti – am avut o dilemă în legătură cu Dumnezeu. Pentru o vreme (cu precădere în timpul anilor de colegiu, dar și ceva timp după), mă consideram ca fiind agnostic.

Pur și simplu, nu știam nimic despre Dumnezeu și nu eram sigur cum să aflu mai multe. Abandonasem ateismul, întrucât ce părea să necesite același nivel de credință în neîncrederea mea, era necesar pentru a avea o încredere puternică în Dumnezeu. Era doar cealaltă față a aceleiași monede – și nu aveam atâta încredere, în nicio parte.

Îi invidiam pe cei care o aveau. De exemplu, atunci când Carl Jung a fost întrebat dacă credea în Dumnezeu, el a răspuns: „Nu, nu cred... știu.” Acea cunoaștere era lucrul după care tânjeam eu. Speram să existe un Dumnezeu, pentru că, în acest caz, gândeam că lumea ar fi avut mai mult sens. Dacă o Ființă Superioară există, trebuie să existe și principii spirituale și o îndrumare pentru cum anume să trăim. Voiam să cunosc – nu numai la nivel cognitiv, dar și experiențial – natura Spiritului și a realității spirituale.

Cursurile universitare pe care le făcusem în religie comparată și filosofie nu-mi ofereau răspunsuri satisfăcătoare, pentru că doctrinele diferitelor religii păreau, deseori, contradictorii. Nu puteam să înțeleg cum era cu putință să existe atât de multe puncte de vedere, pe un subiect atât de important. Cu cât citeam și studiam mai mult, cu atât mai multe întrebări îmi apăreau în minte. În cele din urmă, într-un moment de frustrare, am pus toate religiile și filosofiile diferite pe un raft, pe care l-am catalogat „Într-o zi... poate.”

Și ce-ar fi dacă nu există niciun Dumnezeu? Ei bine, acest lucru mi se părea chiar și mai absurd. Ar însemna că noi, oamenii, trăim într-un univers haotic, fără sens, că ducem vieți care nu au niciun scop final sau semnificație – altele decât cele pe care le-am creat ca să ni se potrivească. Nu eram o persoană căreia să nu-i pese și am continuat să mă lupt cu întrebări despre scop și semnificații, pe măsură ce am avansat de la munca mea de student, la adevărata lume a muncii.

Am intrat în lumea adulților în Brooklyn, New York, unde am trăit cea mai mare parte a vieții mele. Dilemele mele despre Dumnezeu încă mă urmăreau și m-am pomenit că mă îndrept înspre domeniul psihologiei. Am urmat cursurile și am primit o diplomă de master în Psihologie clinică – dar nici acolo nu am găsit un răspuns satisfăcător. Totul părea atât de... ei bine, clinic.

Pe de altă parte, parapsihologia era interesantă. Cine nu ar fi curios să afle despre percepții extrasenzoriale, aură și centri energetici, sincronicitate și posibilitate a să existe ființe pe alte planete? Totul părea atât de... de mistic.

La acest stadiu din viața mea, parapsihologia reprezenta o ușă spre necunoscut. Nu era chiar direcția așteptată pentru tipul de bărbat logic, analitic, care își folosește partea stângă a creierului – care mă imaginam eu că sunt.

La urma urmei, am făcut practica de student în psihologie experimentală. Am petrecut o grămadă de timp, alergând șobolanii prin cuștile lor din laborator, comparând cu meticulozitate cât de repede își puteau găsi calea de ieșire din labirinturi și observând cum deveneau „condiționați” să apese un buton, pentru a primi cantități mici de mâncare; mă consideram om de știință. Așa cum obișnuia să spună unul dintre cei mai respectați profesori ai mei de psihologie: „Dacă nu poți defini ceva, nu știi despre ce vorbești.”

Și totuși, era ceva dincolo de domeniul rațional, sistematic, al științei, care mă chema. Ceva dinăuntrul meu nu se potrivea cu identificarea îngustă și limitată, în care încercam să mă înghesui.

De exemplu, am fost singurul student din istoria colegiului, care, la sfârșitul anului școlar, a întrebat dacă poate să păstreze cobaiul de laborator. Pentru toți ceilalți, mica creatură cunoștea acum labirintul și devenise nefolositor din punct de vedere științific; prin urmare, trebuia eutanasiat în curând, la fel ca toți ceilalți. Dar ceva din el m-a chemat, așa că l-am luat acasă și l-am numit Deși (în onoarea lui Desiderius Erasmus, preotul umanitarist, după care a fost denumit liceul meu, Erasmus Hall High School). La vremea respectivă, salvarea lui Desi nu părea să-mi indice, în niciun fel, existența unui sentiment care era în contradicție cu mintea mea științifică. Dar, în retrospectivă, ar fi putut să fie un indiciu al lucrurilor care urmau să vină.

Trezirea mea, undeva în Vest

Într-o zi, prietena mea de la vremea respectivă, Barbara, mi-a spus că plănuia să facă o excursie la Taos, New Mexico, pentru a-și vizita profesorul de muzică, cel care se mutase recent acolo, împreună cu soția și băiețelul lui. M-a invitat să merg și eu – și am fost de acord, imediat. Taos părea exact tipul de loc pe care ar fi trebuit să-l explorez, și era posibil ca, prin sincronicitate, să întâlnesc pe cineva care avea cunoștințe mai profunde despre parapsihologie.

Odată ajuns acolo, am întrebat pe toată lumea dacă nu cunoștea pe cineva care era preocupat de acest domeniu de studiu – și faptul că răspunsul era mereu nu, m-a surprins, Dar acest lucru se întâmpla spre sfârșitul anilor 1960 – cu câțiva ani înainte să apară mișcarea New Age. Apoi, într-o noapte, în timp ce participam la o sesiune de bătut tobele, i-am pus întrebarea mea, unui coleg din grup. Spre surprinderea mea, mi-a răspuns că într-adevăr cunoștea pe cineva. În Alamogordo, la 500 de kilometri sud de Taos, locuia o femeie bătrână, care era „maestru spiritual”.

Numele ei era Dr. Neva Dell Hunter și colegul din grup mi-a dat un număr de telefon, sugerându-mi să sun la biroul ei, pentru a programa o consultație. Citisem înainte despre maeștri spirituali și, în seara aceea, gândul de a mă întâlni cu unul, mi-a ridicat bătutul tobelor la un nou nivel de entuziasm!

Devreme, în dimineața următoare, am sunat la biroul Dr. Hunter și am stabilit o întâlnire. A doua zi am ajuns, împreună cu Barbara, la Centrul Quimby, care s-a dovedit a fi o casă mică și foarte simplă, pe o stradă modestă în Alamogordo.

Un tânăr prietenos, pe nume Robert, care era student al Dr. Hunter, ne-a întâmpinat la ușă și ne-a invitat înăuntru. În momentul în care am pășit în living, Dr. Hunter ne-a aruncat o privire și imediat i-a strigat secretarei sale, pe un ton de parcă ar fi văzut o fantomă: „Betty, anulează-mi toate întâlnirile, pentru restul zilei.”

A fost ca și cum tocmai recunoscuse ceva ce aștepta să apară și reacția ei mi s-a părut puțin ciudată. Habar n-aveam eu cum acea zi urma să-mi schimbe viața.

Dr. Hunter părea o persoană destul de obișnuită și era puțin mai plinuță și mai în vârstă decât mă șteptasem. Am stat cu ea și cu câțiva din echipa ei, în living, și am discutat despre multe subiecte. Nu am simțit nimic neobișnuit la ea, până în momentul în care mi-am exprimat interesul în parapsihologie. Apoi a început să descrie lucruri despre mine, pe care era imposibil să le știe. Era ca și cum citea dintr-un dosar în care ar fi fost arhivată povestea vieții mele. Pur și simplu, avea mult prea multe informații despre lucruri pe care nu le spusesem niciodată, nimănui.

La un moment dat, în timpul conversației, ea a sugerat că ne-ar fi de ajutor – atât Barbarei, cât și mie – să ne facă o echilibrare a aurei.

,,0... ce?”, am întrebat.

„Nu încerca să înțelegi lucrul acesta, cu mintea”, a spus ea. Trăiește-l și apoi poți decide singur, dacă are sau nu vreo valoare pentru tine.” Părea destul de corect. Până la urmă, misiunea mea aici era să-mi aprofundez înțelegerea parapsihologiei – deci, ce aveam de pierdut?

‚Robert urma să conducă „echilibrarea.” Împreună cu alți doi membri ai echipei Dr. Hunter, desemnați drept Purtători ai Luminii, el m-a invitat să intru într-o cameră mică, în care se afla o masă de masaj, acoperită cu un cearceaf. Robert a explicat că scopul Purtătorilor Luminii este, în acest caz, să fie ca o baterie spirituală, prin faptul că șed în tăcere și „țin Lumina.” M-a asigurat că viața este plină de Purtători ai Luminii și a explicat că „Ei sunt cei care ne însoțesc și ne ajută pe parcursul drumului”. Ni se pare că apar din întâmplare în calea noastră – dar, în realitate, nu există nimic întâmplător în legătură cu asta.”

Robert m-a rugat să-mi scot pantofii și cureaua și să mă întind pe spate, pe masa de masaj. Purtătorii Luminii s-au așezat în tăcere pe scaunele așezate la perete, au închis ochii și au început să mediteze. Totul e destul de nevinovat, m-am gândit eu.

După o rugăciune de deschidere, Robert a ales un cristal de cuarț, dintre mai multe care erau expuse cu grijă deasupra unei mici etajere, iar fiecare era atașat la un lănțișor. A ținut cristalul deasupra stomacului meu și acesta a început să se rotească în sens invers acelor de ceasornic, cu toate că mâna lui a rămas nemișcată. Acest lucru a continuat ceva timp și, pe măsură ce am început să mă relaxez, mi-am dat seama că de fapt îi simțeam mișcarea în corpul meu, pe când se rotea. Era ca și cum cristalul ar fi fost cumva atașat la ceva dinăuntrul meu, care îi putea „simți” mișcarea.

În curând, Robert a început să-mi pună întrebări. Voia să știe dacă avusesem vreodată vreun vis în care eram la închisoare. M-am întrebat: De unde a apărut întrebarea asta? Nu era nici măcar ceva ce Dr. Hunter adusese în discuție. Cum putea să știe că, încă de când eram copil mic, visam din când în când că eram în pușcărie și că nu puteam să ies? După aceste coșmaruri, mă trezeam mereu înfricoșat. l-am spus lui Robert toate aceste lucruri și, pe măsură ce continua să țină cristalul, a întrebat doar

 „Ei bine, ai vrea să ieși afară?”

”Da, mi-ar plăcea foarte mult.”

„Ușa nu e încuiată”, mi-a spus. „Tot ce trebuie să faci e să o deschizi și să pășești afară.” În mintea mea, am făcut precum mi s-a sugerat. Am împins ușa și, într-adevăr, s-a deschis brusc. Am ieșit.

Robert mi-a cerut să descriu unde mă aflam și ce trăiam. Am spus că ieșeam dintr-o clădire, într-o pajiște frumoasă. l-am spus cât de liber mă simțeam.

„Minunat,” a spus el și a mers mai departe, la următoarea întrebare, timp în care cristalul nu s-a oprit nicio clipă din mișcarea sa circulară.

Acest lucru a continuat, întrebare după întrebare, timp de aproape trei ore. După ce completam fiecare serie de întrebări, apărea conștientizarea a ceva ce se deschidea și se extindea în zona pieptului. Această deschidere era însoțită de un sentiment de pace, din ce în ce mai profund; era ca și cum aș fi trecut dincolo de starea mea mentală obișnuită. De fapt, pentru prima oară în viața mea, mintea îmi era într-o stare perfectă de nemișcare.

Când am terminat, Robert a ieșit afară și a chemat-o pe Dr. Hunter, care era în living și vorbea cu Barbara. Ea a intrat în cameră, în timp ce eu eram încă întins pe masă și m-a cercetat din cap până-n picioare, într-un mod cum nu mai văzusem niciodată până atunci. Se uita la mine – însă, în același timp, se uita la altceva.

„Foarte bine,” i-a spus lui Robert. Apoi m-a întrebat:

„Spune-mi, ai vreodată sentimentul că, în relații, dai mai mult decât primești?” Ce întrebare! Asta era povestea vieții mele.

„Întotdeauna,” am spus. „Așa mă simt mereu în cadrul relațiilor. Tot timpul dau mai mult decât primesc.”

A făcut o scurtă pauză, apoi a spus încet:

„Ei bine, dragul meu, mi-e teamă că ceea ce va trebui să faci este să dai și mai mult.”

„Cee?” aproape că am sărit de pe masă. „Dacă deja dau mai mult decât primesc, de ce-aș vrea să dau încă și mai mult de-atât?”

S-a uitat la mine cu compasiune.

„Vezi tu, legea spirituală constă în faptul că primim după cum oferim. Prin urmare, dacă simți că dai mai mult decât primești, ori dai mai puțin decât crezi tu că dai, ori primești mai mult decât crezi că primești. Oricum ar sta lucrurile, pentru a primi mai mult, trebuie sa dai mai mult.”

Zicând aceste cuvinte, a părăsit camera și, oricât de ciudat mi s-a părut la momentul respectiv, m-a cuprins un calm profund. Nu mai trăisem niciodată așa ceva. Era ca și cum inima mea, pur și simplu, explodase și din ea ieșise o Iubire atât de enormă, încât radia

Pag. 25 – 31