Armata de teracotă

Strălucitul și crudul conducător care a unificat China și a construit primul Mare Zid era cuprins de dorința de a domina în viața de apoi așa cum făcuse și în aceasta. Împrejurul uriașei sale movile funerare, deocamdată nedeschise. alte fose ascundeau o întreagă lume de demnitari, oșteni, armuri și care de bronz. Cei 1000 de războinici dezgropați până acum se află. alături de multe alte descoperiri, într-un spațiu care atrage aproximativ două milioane de vizitatori pe an. Pe măsură ce săpăturile continuă, cu siguranță ne așteaptă și alte surprize. Într-o bună zi, movila funerară va fi și ea deschisă și comorile sale legendare vor vedea lumina zilei.

Împletind istoria cu experiența căpătată la fața locului, în China, John Man reușește să readucă la viață un popor străvechi, făcându-l să trăiască din nou in imaginația noastră.

Prefață: O armată a trecutului și a prezentului ............................................ 7

1. Originile

1. Descoperirea ................................................................................................. 11

2. Intențiile ascunse ale marelui istoriograf .. .............................................. 23

3. State războinice, idei în conflict ................................................................ 33

4. Din prinț, rege ................................................................................................ 47

5. Formarea Chinei ........................................................................................... 64

6. Un val de cruzime ........................................................................................ 74

II. Dincolo de mormânt

7. Lumea ce va să vie ..................................................................................... 97

8. Săparea mormântului .............................................................................. 114

9. Realizarea Armatei Eterne ...................................................................... 125

10. Moarte subită .......................................................................................... 153

11. Mistuită de foc ........................................................................................ 172

III. Cea de-a opta minune

12. Șase mii de personaje în căutarea unui rol .. ..................................... 197

13. Noi minuni din bronz și din piatră ........................................................ 220

14. Mânuirea comorilor. ............................................................................... 235

15. Dezvăluirea .............................................................................................. 244

       Anexa 1. Date și dinastii ....................................................................... 255

       Anexa 2. Imperiul Qin și Armata de Teracotă, în context ............. 257

       Bibliografie ............................................................................................. 259

       Mulțumiri ................................................................................................ 263

       Index ........................................................................................................ 266

CAPITOLUL 1

DESCOPERIREA

Apropierea de Armata de Teracotă dinspre Xian, capitala de odinioară a Chinei, îți dă senzația că te îndrepți către ceva de o însemnătate uriașă: sala tronului dintr-un palat, poate, sau altarul unei mari catedrale. Mai întâi, spre est ai autostrada. Îi vei fi recunoscător, deoarece, în sfârșit, te-ai eliberat de traficul aglomerat al Xianului. Apoi, dacă nu este o zi cețoasă, munții îți dau binețe, iar în dreapta se zărește o creastă înverzită. În depărtare este muntele Li, sălașul Armatei. Poți s-o iei pe autostradă ca să ajungi la porțile războinicilor dacă preferi abordarea rapidă, insipidă, dar eu prefer calea cealaltă, prin Lintong, unde împărații veneau să se îmbăieze în izvoarele termale, bogate în minerale, și unde acum turiștii procedează la fel. Lintong, odinioară o mică localitate cu case țărănești cu pereți din lut, are astăzi numai clădiri noi, propria universitate și un număr crescând de hoteluri de lux, mărturie a prosperității conferite de Armată în ultimele trei decenii.

În centrul orașului, drumul se bifurcă, iar între cele două șosele se înalță un minunat monument închinat creatorului Armatei. Din câteva mii de tone de granit țâșnesc cai și un car, mânat de el însuși, de Primul Împărat, cel care a creat armatele ce au unificat China și Armata care încă îl veghează acolo, în lumea spiritelor. În spatele lui stă cel mai de seamă general al său, Meng Tian, constructorul Marelui Zid, conceput ca un stăvilar în fața barbarilor din nord. Statuia Unificării Imperiului Qin este o mostră de energie în piatră, o declarație modernă (1993) a însemnătății acestui om și a realizărilor sale.

Ții dreapta, treci de vechiul Palat de Iarnă cu izvoarele sale termale, pe lângă telefericul care te duce pe muntele Li dacă ai vreme, până ajungi la un șir de magazine de desfacere ale unor fabrici ce oferă reproduceri după războinici, substitute ale războinicilor reali.

În dreapta se înalță chiar mormântul, o movilă mare cu pereți scobiți, înverzi ți, aflată la baza munților, prezență care a vegheat livezile și câmp urile dimprejur vreme de 2 200 de ani. Acum este înveșmântat în brazi, dar sunt de dată recentă. În trecut, acesta avea drept veșmânt numai pământul, care este destul de adânc încât să-i păstreze secretele: sicriul împăratului, palatul său subteran și cine știe ce comori.

Dar cine sau ce ocrotea toate acestea? Încă un kilometru și aproape că ai ajuns. Un zid jos împrejmuiește terenul vast ce înconjoară Muzeul Armatei de Teracotă. Există o parcare, dominată de o statuie albă, impunătoare: Primul Împărat, firește, care veghează la desfășurarea unei parade de ciment, mașini și turiști. Cât timp urci dealul lin, în vreme ce destinația îți este ascunsă de povârniș și de furcile caudine ale chioșcurilor nou construite, simți din nou că te apropii de ceva măreț.

Odată ce treci de turnichet și te afli în spațiul imens, vei simți nevoia de a intra în fosa nr. 1 și de a privi, în sfârșit, șirurile de războinici de lut. Nu te grăbi. Războinicii au să aștepte, iar tu ai ocazia să-ți imaginezi cum a fost acest loc înainte de apariția magazinelor-capcană pentru turiști, a celor șapte culoare, a vastei zone comerciale și a mulțimilor ce nu prididesc cu fotografiatul. Stai în fața boltei de deasupra fosei nr. 1, asemănătoare cu cea a unei gări, și privește la stânga. Vei vedea o clădire acoperită cu plăci albe, în formă dreptunghiulară, din anii 1980, cu scop utilitar. Adăpostește un ecran circular pe care rulează un documentar despre războinici. Filmul se derulează neîntrerupt, așa că nu e nici o grabă. Oprește-te în holul de la intrare, unde la chioșcuri se vând cărți și reproduceri după războinici, de la cele în mărime naturală până la acelea de dimensiunea unor piese de șah.

În stânga, dacă treci prin mulțime, ajungi la o tejghea la care se vând cărți, în spatele căreia stă un bătrânel cu ochelari rotunzi, masivi. Își mâzgălește numele în grabă pe cărțile pe care i le vâră sub nas turiștii, dar nu privește pe nimeni în ochi. Nu e vesel. Mare parte din timp își acoperă capul cu un evantai de hârtie. Se ferește de atenția celor din jur și, pentru că are vederea slabă, de ocazionalul bliț al aparatelor de fotografiat. „Fotografiatul interzis”, imploră un anunț de pe masa din fața lui, în engleză și în chineză, dar nu toată lumea se supune. Se numește Yang Zhefa și este unul dintre cei patru frați supraviețuitori (alți doi au murit), cu toții octogenari, care își câștigă existența dând autografe pe cărți aici și la alte chioșcuri de afară și la stațiunea balneară din apropiere, deoarece ei sunt, din câte îți va spune ghidul, „descoperitorii” războinicilor. Sunt prea în vârstă, prea surzi și prea obosiți de interesul mass-media, prea asaltați de atenție pentru a-și spune încă o dată povestea, și în orice caz nu ai mari șanse să auzi detaliile, deoarece sunt aspecte care nu se potrivesc cu imaginea de descoperitor. Privește-l pe domnul Yang, dă-i cartea pentru a primi un autograf, nu-l fotografia și nu uita că el și frații săi .nu au dorit în mod special să facă această descoperire.

În primăvara anului 1974, centrul provinciei Shaanxi a fost lovit de secetă. În mod obișnuit, versanții abrupți ai muntelui Li ce se înalță la sud trimiteau destulă apă pe defileurile stâncoase pentru a umple fântânile și pentru a îndestula livezile de kaki și de rodii. Însă nu și în acel an.

Într-o seară la jumătatea lunii martie, cei șase frați Yang s-au adunat printre arborii de kaki de la marginea satului ce purta numele lor de familie, Xiyang (Yangul de Vest). Așezați pe vine, cu țigara aprinsă, își exprimau cu glas tare îngrijorarea în legătură cu lipsa apei. Aveau cu toții în jur de patruzeci-cincizeci de ani și își petrecuseră întreaga viață aici, în casele modeste din chirpici din satul lor, aventurându-se spre drumul situat la câteva sute de metri mai jos, pentru a-și vinde fructele vara târziu, dar rareori luând autobuzul spre străvechea capitală a Xianului, aflată la 40 de kilometri distanță. Dacă situația continua, fructele mari și roșii nu aveau să fie suficiente pentru a le scoate familiile din iarnă. Au căzut cu toții de acord că cineva trebuia să facă ceva. Aveau nevoie de apă, rapid. Asta presupunea o fântână nouă. Ar fi trebuit să primească ajutor de la conducerea colectivei, însă ei și strămoșii lor fuseseră obișnuiți să conteze doar pe ei înșiși, dinainte cu mult de revoluția lui Mao din anul 1949.

„Bun, hai să începem”, spusese unul dintre ei.

Dar de unde? Cel mai mare dintre frați, Yang Peiyan, a privit muntele Li și a arătat spre o crăpătură.

Dacă era vreo șansă cât de mică de a colecta apă, aceasta avea să urmeze calea aceea și să irige livezile ce se întindeau la câteva sute de metri mai sus, pe deal, în direcția sud. Cu toții au încuviințat din cap și cu mormăieli: acela ar fi fost locul cel mai potrivit.

Așa că, a doua zi de dimineață, frații au pornit cu cazmalele printre copacii mici, dintre care unii dăduseră mlădițe, și au început să sape pe rând, făcând o groapă, una mare, lată de patru metri, căci știau că aveau să sape adânc. Totul a mers bine. Până la ora prânzului săpaseră preț de un metru adâncime, când deodată au ajuns la un neașteptat strat de pământ roșu, tare ca fierul, pare-se, așa de tare încât unii dintre ei au afirmat că au văzut scântei când l-au izbit.

„Ce-i asta, acoperișul unui vechi cuptor de ardere?” s-a întrebat unul dintre ei. Poate, deoarece se știa că în vechime acolo erau multe cuptoare de ardere a obiectelor de olărie. Dacă era un cuptor, ar trebui să poată săpa prin acoperiș. Fie procedau așa, fie o luau de la capăt în altă parte. Așa că au căzut de acord că trebuiau să continue. Pe rând, au început să sape în pământul tare și roșu.

Le-a luat două zile să străpungă stratul bătătorit de 30 de centimetri, moment în care sarcina a redevenit ușoară. Pe când săpau tot mai adânc, aproximativ o jumătate de metru pe zi, țineau o scară sprijinită de un perete și aruncau pământul moale într-un coș, care era ridicat la suprafață și golit. Au început să-și facă apariția mici fragmente de obiecte de olărie, lucru nu foarte surprinzător dacă tocmai trecuseră prin acoperișul unui cuptor de ardere. Desigur, nu așa se întâmplase. Era pământ ars de foc, iar acum se aflau în interiorul mormântului Armatei de Teracotă și săpau prin cenușa căpriorilor unui acoperiș dărâmat și prin pământul care se așternuse deasupra în cei peste 2 000 de ani ce se scurseseră. După o săptămână, făcuseră o groapă pe cât de adâncă pe atât de lată.

Pe data de 29 martie 1974, unul dintre ei – Yang Zhefa spune că el, ceilalți îl contrazic – a scos la iveală primul obiect de olărie de mari dimensiuni. Nu că i-ar fi dat cineva o prea mare importanță. Ei căutau apă, nu fragmente inutile din obiecte de olărie. Și au continuat, aruncând obiecte mici neidentificabile, până când cineva a spus cu un oftat:

„Cum se face că sunt așa de multe resturi?”

„Păi, e un cuptor de ardere. E normal să fie resturi, a spus un altul. Dă-i înainte, avem nevoie de apă.”

Câteva minute mai târziu, Yang Zhefa, care, din întâmplare, în momentul acela săpa în groapă, s-a oprit dintr-odată și a strigat:

„Am găsit un urcior mare!” Toți frații săi s-au adunat deasupra și au privit ceea ce părea partea de sus a unui urcior din lut încă îngropat în pământ. Acesta putea fi util. Dacă era intact, îl puteau duce acasă și păstra în el kaki și rodii peste iarnă.

Descoperirea i-a bucurat. În timp ce doi, trei dintre ei lucrau împreună în groapă, iar ceilalți erau afară și scoteau pământul în coș, au îndepărtat puțin câte puțin pământul, până când Yang Zhefa a oftat dezamăgit. Nu era deloc un urcior, ci parte dintr-un tors din lut. Complet inutil, asemenea tuturor celorlalte descoperiri, și mai era și aducător de ghinion, pentru că provenea din pământ, acolo unde sălășluiau morții. L-a pus în coș și a strigat:

„Ridicați-l și aruncați-l. Nu e bun de nimic.”

Dar în timp ce continua să sape, pământul a căzut de pe marginea adânciturii făcute de tors și Yang Zhefa a văzut ceva care l-a făcut să strige:

„Un zeu al pământului!”

S-au strâns din nou toți împrejur și au icnit de groază. Din pământ se ițea un cap: doi ochi priveau în sus la ei și avea părul lung prins în coc și mustață. Cineva a atins capul cu o cazma și au auzit cu toții zgomotul surd care însemna că este intact și foarte solid.

„Da, e un zeu al pământului”, a spus cineva.

„Dacă e un cuptor de ardere, a spus un altul, cum de e un zeu al pământului aici? Eu cred că e un templu.”

Cuptor de ardere sau templu, ce mai contează? a spus Yang Zhefa, dornic să-și înăbușe frica. Nu-ți mai împuia capul cu închipuiri. Hai să săpăm în continuare.”

Așa că s-au scuturat cu toții de praf, s-au încurajat unul pe celălalt și și-au spus să nu pomenească de zeul pământului, pentru că avea să le aducă ghinion și să-i împiedice să ajungă la o vână de apă.

A ieșit la iveală capul, urmat de restul trunchiului, de brațe, de picioare și de alte părți, și au fost scoase toate la suprafață în coș și lăsate deoparte pe câmp.

Însă niște copii din partea locului care se jucau prin apropiere au văzut ce s-a întâmplat și au dat fuga până acolo să studieze ciudatele obiecte. Sunt dușmani, a spus unul, hai să-i distrugem. Unii au început să arunce cu pietre în ele. Alții au luat fragmente și le-au dus în livada și pe câmp urile lor. Un grup a pus un băț lung în mâna unui tors aproape intact, a înfășurat un cap cu o bucată de țesătură și le-a pus laolaltă pe cele două ca să facă o sperietoare de ciori. Au venit și câțiva adulți să privească. O femeie de șaptezeci de ani a luat un cap, l-a dus acasă, l-a spălat, l-a pus pe masă, a aprins tămâie și s-a rugat la el.

În acest timp, la fântână se mai făceau și alte descoperiri, de acum la o adâncime de cinci metri: zidărie de cărămidă, trei piese din bronz, care s-au dovedit a fi trăgace de arbaletă, și multe vârfuri de săgeți din bronz. Era limpede că acestea nu aveau nimic de-a face cu un cuptor de ardere și nici cu un templu, iar frații Yang erau încântați. Poate că nu găsiseră apă, dar ceea ce descoperiseră era aproape la fel de valoros. În anii 1920, în jurul mormântului Primului Împărat, părinții lor găsiseră cărămizi la fel ca acestea, așa că știau că erau din vremea dinastiei Qin. Fuseseră considerate aducătoare de noroc, pentru că bogaților le plăcea să le cumpere și pentru că, folosite pe post de perne, domoleau sângele, îmbunătățeau vederea, aduceau noroc și prelungeau viața.

Printre cei dornici să profite de descoperiri se aflau și câțiva care au văzut potențialul vârfurilor de săgeți din bronz. Bronzul era bun pe post de fier vechi. Un țăran tânăr a pornit iureșul, colectând mai multe kilograme de vârfuri de săgeți și, străbătând livezile, le-a dus în satul Dai Wang, la 2,5 kilometri distanță, unde un centru de colectare cumpăra fier vechi.

Un altul, care aproape că i-a urmat exemplul, era un băiețel de șase ani pe nume Wang Lianyuan, acum un om cu o anume greutate în zonă, deoarece și-a făcut o afacere din producerea de copii după războinicii de teracotă. Într-un fel, în acea zi din luna aprilie i-a fost trezit interesul.

„Îmi aduc foarte bine aminte de un lucru, mi-a spus în clădirea recepției care acum se află la câțiva pași de locul fântânii. Un prieten de-al meu, cu câțiva ani mai mare, m-a dus în locul ăla și am strâns câteva vârfuri de săgeată puse grămadă. Le-a dus la centrul de colectare și a primit pentru ele ceva bani de buzunar. Eu nu mă puteam duce, pentru că eram prea mic.”

În mai puțin de două săptămâni, evenimentele au părut să intre pe făgașul normal. Cărămizile dispăruseră, vârfurile de săgeți fuseseră vândute, rămășițele împrăștiate. Frații Yang nu erau dornici să vorbească despre felul în care găsiseră lucrurile acelea ciudate și poate malefice pe câmpul lor și au continuat să sape.

Desigur, nu aveau idee că fântâna lor, cu ciudatul ei conținut, se afla chiar în colțul dinspre sud-est al fosei ce adăpostește Armata de Teracotă. Ar fi fost de ajuns câțiva pași mai la sud sau mai la est și ar fi ratat-o cu totul. Chiar și așa, descoperirea lor ar fi putut rămâne departe de ochii autorităților dacă superiorul lor, șeful cadrelor din agricultură, nu ar fi decis să verifice munca echipei sale. A văzut o mulțime de fragmente de ceramică, echivalentul unui masacru, și a decis că ar fi bine să înștiințeze pe cineva. Viețile fraților Yang, care fuseseră așa de hotărâți să ignore nălucile din lumea morților, erau pe cale să se schimbe cu sau fără voia lor.

Pag. 11 – 17