Două milioane de kilometri în căutarea Adevărului

Marcat de o copilărie zbuciumată, lipsită de dragoste și plină de abuzuri, Klaus Kenneth, exclus de societate, pornește în căutarea dragostei și adevărului, pe un drum primejdios, presărat cu dezamăgiri. Căutarea sa, pecetluită de ură și moarte, îl poartă vreme de doisprezece ani în lungul și în latul Europei, Asiei și Americii, din țările arabe până în India și Thailanda, din Israel până în Brazilia și Alaska, și către marile religii ale lumii, precum hinduismul, buddhismul sau islamul. Dar nici una dintre ele, după cum nici ateismul, ocultismul, ezoterismul sau drogurile nu îi pot umple golul lăuntric. Abia întâlnirea dramatică cu Dumnezeul cel Necunoscut, într-o situație limită, marchează începutul unei preschimbări a vieții sale, o schimbare neașteptată și îndelungă, care capătă un făgaș final prin ajungerea „acasă”, în Ortodoxie. Toate acestea sunt relatate de către autor într-un mod viu și captivant, fără a ascunde nimic din cele ce s-au întâmplat. Astăzi, Klaus Kenneth, în vârstă de 63 de ani, locuiește în Fribourg (Elveția). În numeroasele sale conferințe și emisiuni radio și TV vorbește despre experiența sa de viață și credința sa dreptslăvitoare în Hristos.

Cuvânt înainte al editorilor români ..................................... 9

Cuvânt înainte al autorului .............................................. 17

PARTEA ÎNTÂI

NÃSCUT PENTRU URÃ

Copilăria și tinerețea ..................................................... .21

Răzbunare ..................................................................... 29

Teamă, ură și moarte .................................................... 36

Ocultism, SUA și Mexic ................................................. 50

Țările Arabe și islamul.. .................................................. 54

Meditația transcendentală ............................................... 59

India, yoga și hinduismul.. .............................................. 66

Cu Maica Tereza, în Calcutta ........................................... 73

Moartea guru-ului. .......................................................... 83

Buddhismul .................................................................. 87

În Israel ........................................................................ 109

Buddha a murit.  ............................................................116

În America de Sud ........................................................ 123

Atac tâlhăresc în Columbia ........................................... 131

Înapoi în Europa ........................................................... 140

Lupte și exorcism ........................................................ 146

„Cetatea” mea cade ..................................................... 155

Lovitura de grație ........................................................ 164

Libertate ..................................................................... 174

PARTEA A DOUA

NÃSCUT DIN NOU PENTRU DRAGOSTE

20.Sfârșitul... este abia începutul.................................... 185

21.Vremea școlii: credință, învățătură, har ...................... 191

22.Rusalii fericite ......................................................... .207

23.O, minune! .............................................................. 219

24.Bani. ....................................................................... 235

25.Postul. ................................................................... 241

26.Pustia ..................................................................... 250

27.Dumnezeu Se face cunoscut .................................... 267

28.Piramida răsturnată ................................................. .272

29.De la minte la inimă ................................................ .280

30.Gânduri de încheiere ............................................... .287

Epilog: Nevoința de a deveni un creștin adevărat..............291

Cuvânt de încheiere pentru cititorul român .................... .296

Date biografice ............................................................. 305

CAPITOLUL 1
COPILÃRIA ȘI TINEREȚEA

–  Recunoaște că ai furat mărul!

–  Nu!

Zbaaang ... și o palmă puternică m-a lovit peste față.

– Ai de gând să recunoști odată că tu ai luat mărul?

–  Nu! am strigat eu deznădăjduit, și pentru a nu știu câta oară loviturile s-au revărsat asupra mea.

– Te-am văzut, și vei recunoaște, acum!

–  Nu, nu, nu!

Eram deja vânăt de bătaie și totul se învârtea în capul meu, până când aproape mi-am pierdut conștiința... Din nou, s-au abătut lovituri grele asupra mea.

Cu cât primeam mai multă bătaie, cu atât mă împietream mai tare și îl uram pe el, cel mare de 18 ani, care mă bătea pe mine, cel mic de 5 ani.

–  Nu! Niciodată! Nu! țipam eu din răsputeri. Nu am furat mărul!

Dacă nu ar fi intervenit adulții, cred că nu aș fi supraviețuit acelei torturi. Am fost despărțiți cu forța de către părinții șocați. Prin neajutorarea mea, le câștigasem mila și nimeni nu s-a mai ocupat de problema vinovăției. De fapt, eu furasem mărul. Totuși, mândria și ura mea de oameni nu mi-ar fi îngăduit niciodată să-mi recunosc fapta. Mai degrabă aș fi primit să fiu omorât în bătaie. Eram rău și uram lumea, iar lumea mă ura pe mine.

În următorii 30 de ani, am scăpat – Dumnezeu știe cum! – încă de 25 de ori de la moarte prin foc, gaz, arme, apă, cuțit, șerpi, droguri, război, suicid, accidente, demoni, linșaj ș.a. Între timp, m-am Încredințat că Dumnezeu știa cu adevărat totul. Harul Său, care pe fiecare ne cunoaște și ne caută, era cel ce mă ajuta de fiecare dată să supraviețuiesc groazei și iad ului. Eu eram un visător, iar visul meu era frumos. Din păcate, picam regulat în plasa oamenilor, pentru că aveam încredere în ei. Lumea – așa aveam să descopăr în scurt timp – era atât de rea, că „pur și simplu nu putea fi adevărat”. Nu îmi rămânea decât o singură nădejde, aceea de a avea încredere în continuare.

Întreaga mea poveste, plină de suferință, a început încă dinainte de nașterea mea, deoarece mama nu mă dorea, nu își dorea noua viață dintr-însa. Cum trebuie înțeles acest lucru? Astăzi, când, prin darul Duhului Sfânt, pot recunoaște și deosebi dracii și stăpânirile întunericului, știu că puteri oculte (nevăzute) călăuzesc adesea viața omului, fără ca acesta să-și dea măcar seama de înrâurirea străină – cel puțin atât timp cât omul nu se află sub pavăza Duhului Sfânt. Aceste puteri sunt vrăjmașii vieții. Sfânta Scriptură ne spune că influențele oculte se pot chiar moșteni și transmite până la a patra generație. Acest lucru îmi lămurește, măcar în parte, atitudinea mamei mele, care, fie prin contactele ei cu lumea duhurilor, fie prin moștenire de la mama ei, era neputincioasă în a iubi, cu toate că își dorea copii. Mai presupun că, de vreme ce îi fusese luat realmente totul de către cele două Războaie Mondiale, dorința de a avea ceva care să nu poată fi pierdut a fost un alt motiv pentru ucigătoarea și posesiva ei „iubire”. Ea însăși a stat, încă de la nașterea-i, între aceste puteri nimicitoare. Înainte de moarte, îmi povestea adesea despre experiențele sale și ale mamei ei în ceea ce privește spiritismul. Din aceste motive, mama mea trebuia să respingă noua viață – adică pe mine. În gestul ei nu era implicat un act conștient al minții, ci o atitudine a sufletului ei.

Respingerea aceasta am simțit-o într-o zi cât se poate de limpede în sufletul meu. Atunci am trăit o puternică explozie lăuntrică. Chiar la zămislirea mea, am plesnit ca un balonaș de săpun. Abia-plăsmuita mea ființă s-a chircit de durere în timpul acestei experiențe a morții, iar sufletul meu nemuritor știa: eu nu mai sunt. (...) Din punct de vedere biologic, dezvoltarea mea a urmat totuși cursul firesc, însă la nouă luni, când am venit pe lume, nu am zărit lumina, ci întunericul ei – și aceasta din două pricini.

Se întâmpla în fosta Cehoslovacie, în mai 1945. Ura și dorința de răzbunare împotriva Germaniei naziste determinau acțiunile Aliaților și lăsau urme corespunzătoare. Orașe și sate erau arse și bombardate, iar cadavrele soldaților germani masacrați atârnau de felinarele străzilor. Fugind din calea rușilor, care intrau în Reich-ul german dinspre nord-est, părinții mei au găsit adăpost într-un staul pentru ca mama mea, care intrase în durerile facerii, să se poată întinde undeva. Moașa pe care reușise tata să o găsească era beată moartă când a venit să asiste la nașterea mea; așa că a încercat și el, pe cât a putut, să ajute, și peste puțin timp stăteam în ieslea grajd ului bătut de vânturi. Nu pentru mult timp, însă, pentru că soldații se apropiau. Sus și mai departe, înspre sud, într-un tren de marfă...

–  Afară de aici! a strigat un glas aspru în trenul de marfă.

Refugiații au tresărit și s-au ghemuit, temători, într-un colț. Până să aibă timp să își adune lucrurile, gloanțele din mitraliere au început să-i biciuiască, iar familiile germane, care căutaseră în acel vagon de animale salvarea din necazul lor, au căzut secerate de gloanțe. Familia noastră a scăpat în chip minunat de furia oarbă a gloanțelor trase de către soldatul american. Asta mi-a povestit tatăl meu 40 de ani mai târziu. Aceasta a fost prima mea supraviețuire.

Nu mult după aceea, am supraviețuit și pentru a doua oară. Nu se mai găsea nimic de mâncare în zona în care ne adăposteam, iar eu eram pe punctul de a muri de foame. Deznădăjduită, mama mea mergea prin spitalele din împrejurimi, întrebând de ceva de mâncare. Mă arăta, plină de milă, medicilor și asistentelor. Răspunsul lor era, însă, mereu același, aspru și tăios:

–  Mai bucurați-vă câteva zile de copilul dumneavoastră. Curând va muri!

Un nou semn al dragostei dumnezeiești, care se pare că nu voia ca nou-născutul Klaus să moară. Un soldat american cumsecade i-a dăruit mamei două cutii de lapte condensat și alte alimente necesare supraviețuirii.

Ajunși în Germania de Sud, mama mea, o femeie tânără și foarte atrăgătoare, a fost smulsă de către soldații americani din vagonul de vite în care ne ascundeam și târâtă în căsuța mică a șefului de gară. Lividă, cu fața descompusă și hainele rupte, a fost aruncată, după o vreme, din nou în vagon. Înecată în lacrimi, mi-a povestit, puțin înainte de a muri, toate câte a trebuit să îndure din partea soldaților americani pentru a scăpa cu viață.

În ciuda lipsei de hrană, creșteam tot mai mult: Lipsa mâncării era, de fapt, mai puțin groaznică decât lipsa iubirii. Tata a părăsit-o pe mama după puțin timp. Nici azi nu știu cum e să ai un tată. Starea de nestatornicie cauzată de război nu îl mulțumea și, pe lângă asta, era de părere că ar fi meritat ceva mai bun decât să mănânce coji de cartofi. Ciorba de pâine, pe care o pregătise mama pentru noi din pâine uscată, a aruncat-o pe fereastră, remarcând cinic că nu va permite să i se așeze așa ceva în față. Poate că, până la urmă, a fost mai bine pentru mine să nu am tată deloc, decât să fi avut unul ca el.

Mama mea, pe de altă parte, era stăpânită într-atât de anumite „puteri”, încât nu putea dărui iubire; ea voia să își posede copiii. Ne folosea, pe mine și pe frații mei, fiecare cu câte un an mai mare, ca surogate ale iubirii. Într-o astfel de situație, nu mai aveam pământ sub picioare și curând am devenit un străin în casa „mea”. Încă din fragedă copilărie, aveam un dor de ducă de „acasă”. Din ceea ce îmi mai amintesc astăzi, știu că petreceam zile nefericite afară, pe stradă, așteptând pe marginea drumului până treceau tancurile americane – soldații mai aruncau câteodată pâine uscată sau biscuiți; dacă aveam noroc, prindeam ceva de mâncare. Dacă nu găseam nimic, atunci beam apă din bălți și, câteodată, mâncam râmele moarte care pluteau prin ele. Noaptea plecam adesea din casă. Dacă eram prins, totul se sfârșea cu bătăi și represiuni psihice. Ca urmare, ieșeam neobservat din casă. Când mama mă credea în pat, eu mă furișam în cimitir și mă întindeam pe morminte ca să dorm, sau umblam prin păduri, pentru a-mi dovedi mie însumi curajul și pentru a mă feri de lumea cea rece. În zorii zilei, mă întorceam în casă pe fereastra din pod. O dată cu mine creșteau și complexele mele, pentru că nimeni nu mă dorea.

În această perioadă de singurătate, căutam adesea senzații tari, încercând, într-un fel, să suplinesc prin ele lipsa părinților. Când mă așezam noaptea pe morminte, alăturându-mă morților, îmi doream făpturi din împărăția adâncurilor, care să vină și să îmi dea putere, curaj și un înțeles pentru care să trăiesc în continuare. În unele după-amieze mă strecuram în morga deschisă de lângă cimitir și prindeam în mâini trupurile reci și moarte. Ele exercitau o atracție magică asupra mea. O „forță” puternică, plină de disperare și ură, își făcea simțită prezența încet, dar sigur. Ură față de mama, față de adulți, față de lumea înconjurătoare, de școală, de profesori – și, mână în mână cu ea, creștea și deznădejdea mea.

Pag. 21 – 25