În istoria omenirii, în general, și cea judiciară, în special, „procesele credinței” ocupă un loc aparte, datorită semnificațiilor și implicațiilor acestora pentru devenirea social-spirituală a omului. Dacă, în genere, procesele „sunt oglinda societății și a destinelor individuale” (J. Vergés), cele de o asemenea natură merg mult mai departe. Din toate timpurile, așa cum remarca A. Damien, ex-batonierul Baroului din Paris și Președintele Institutului Franței, cei care au pretins modificarea ordinii politice și / ori sociale în numele unui adevăr religios – ai cărui depozitari erau ori pretindeau a fi – au amenințat ordinea tradițională, fiind tratați ca atare. Cel mai important dintre ele, procesul lui Iisus rămâne capital pentru înseși istoria umanității; pentru credincioși, el deschide calea mântuirii, iar pentru atei și lumea juridică, Hristos a devenit prototipul condamnatului nevinovat, simbolul erorii judiciare, întotdeauna posibilă și piatra de încercare dintotdeauna pentru veritabila justiție.
Desfășurat la trei decenii distanță în timp de acesta, procesul lui Pavel, Apostolul neamurilor, continuă și desăvârșește îndelungatul proces al formării creștinismului, început prin judecarea și condamnarea lui Iisus și continuat cu prigonirea și lapidarea primului martir Ștefan și a altor apostoli ori executarea, în urma unei judecăți sumare a lui Iacob cel Drept, capul Bisericii din Ierusalim. Declanșată în capitala spirituală a Iudeei și a întregii lumi a lui Israel și sfârșită la Roma, capitala lumii antice, judecata lui Pavel semnifică și transformarea creștinismului dintr-o problemă locală, cea a Palestinei și religiei sale, într-una a întregului imperiu, deschizându-i-se astfel perspectiva universalității.
Mircea Duțu |
Adevăr Divin
