Gheranda Samhita

La fel ca și celelalte tratate tradiționale timpurii de yoga, atât stilul, cât și viziunea specifică situează fără îndoială Gheranda samhita în cadrul tradiției tantrice și șivaite, și nu al celei vedantice; mai exact, el se integrează îndeosebi ca un element particular în ansamblul metafizicii și misticii școlii spirituale Kaula și al șivaismului de tip Pasupata, în cadrul căruia era adorată cu precădere ipostaza lui Siva numită Pasupati („Păstorul cel bun″ sau Ghidul spiritual al tuturor făpturilor). De asemeni, este demn de menționat aici existența unor afinități certe ale acestui tratat și cu tradiția Natha-yoghinilor, al cărei întemeietor este considerat a fi (ca și în cazul tradiției Kaula a șivaismului din Cașmir) însuși Siva Adinatha (Siva în ipostaza de Suveran Absolut al întregii manifestări).

În calitatea sa de lucrare aparținând tradiției șivaite (care, la rândul ei, aparține marelui ansamblu al tradiției tantrice), Gheranda samhita oferă aproape în exclusivitate procedee spirituale care țin de așa-numita „Cale a ființei individuale și limitate″ (Anavopaya) sau prima treaptă inițiatică fundamentală din cadrul șivaismului cașmirian, cea în care efortul personal și purificarea interioară sunt esențiale pentru transformarea spirituală. Cu toate acestea, tehnicile yoghine secrete revelate aici permit practicantului perseverent – așa cum tratatul menționează în mod repetat – atingerea succesului deplin în yoga, ceea ce înseamnă atât dobândirea de numeroase puteri subtile sau oculte extraordinare (siddhi), cât și uniunea extatică și identificatoare (mukti) cu Dumnezeu însuși.