Atalanta Fugiens

Michael Maier, medicul personal al celebrului împărat austriac Rudolf al II-lea, a găsit la curtea acestuia de la Praga o pleiadă de învățați ai Renașterii: astronomii Johannes Kepler și Tycho Brache, pictorii Arcimboldo și Sadeler, dar și ocultiști precum John Dee sau Edward Kelley, care susțineau că vorbesc cu îngerii în „limba lui Enoh”. În acest mediu propice evoluției spirituale a luat naștere Mișcarea Rozacruciană, în care Maier a fost implicat în mod direct. În Atalanta jugiens găsim influențe ale concepțiilor susținute de maeștrii Rozacrucii, dar miza principală a acestei lucrări este alta: interpretarea alchimică a marilor mituri ale Antichității clasice, grecești și romane.

Ca un adevărat fir al Ariadnei într-o lume încărcată de simboluri, explicațiile acestui doctor în medicină și specialist în alchimie ne ajută să descoperim în peripețiile lui Herakles, Ahile sau Iason indicii pentru propria noastră dezvoltare spirituală.

Marius Cristian Ene

Epigrama autorului

Emblema I

Emblema Il

Emblema III

Emblema IV

Emblema V

Emblema VI

Emblema VII

Emblema VIII

Emblema IX

Emblema X

Emblema XI

Emblema XII

Emblema XIII

Emblema XIV

Emblema XV

Emblema XVI

Emblema XVII

Emblema XVIII

Emblema XIX

Emblema XX

Emblema XXI

Emblema XXII

Emblema XXIII

Emblema XXIV

Emblema XXV

Emblema XXVI

Emblema XXVII

Emblema XXVIII

Emblema XXIX

Emblema XXX

Emblema XXXI

Emblema XXXII

Emblema XXXIII

Emblema XXXIV

Emblema XXXV

Emblema XXXVI

Emblema XXXVII

Emblema XXXVIII

Emblema XXXIX

Emblema XL

Emblema XLI

Emblema XLII

Emblema XLIII

Emblema XLIV

Emblema XLV

Emblema XLVI

Emblema XLVII

Emblema XLVIII

Emblema XLIX

Emblema L

Alchimie și magie la curtea unui împărat al Renașterii

O epocă tulbure, un împărat controversat

În Istoria lui Mihai Vitcazul, Nicolae Iorga deplânge faptul că eroul nostru național nu a găsit în conducătorul Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană un sprijinitor de nădejde în lupta cu turcii. Marele istoric arată și motivele: împăratul Rudolf al II-lea de Habsburg era preocupat mai mult de alchimie și de astrologie decât de război, spre paguba tuturor creștinilor.

Într-adevăr, la curtea lui Rudolf al II-lea s-au aflat, de-a lungul celor 36 de ani de domnie (1576-1612), personaje precum filosoful hermetic, alchimistul și astrologul britanic John Dee, prietenul acestuia Edward Kelley, magician și medium, dar și Michael Maier, autorul cărții de față – Atalanta Fugiens – medic, alchimist, consilier al împăratului, dar și unul dintre cele mai importante personaje din istoria mișcării rozicruciene.

Istoricii secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, precum și cei de la începutul secolului XX - mai cu seamă iluminiștii și, mai apoi, pozitiviștii, pentru care tot ceea ce nu poate fi explicat de rațiune nu are valoare – au condamnat aproape la unison aceste interese ale unui împărat habsburgic care avea sub ochii săi probleme mult mai grave: lupta dintre catolicism și cultele reformate, evoluțiile politice care aveau să conducă la izbucnirea Războiului de 30 de ani (1618-1648), întărirea puterii Imperiului Otoman, a cărui ofensivă punea în pericol hotarele apusene ale Imperiului Habsburgic.

Istoriografia contemporană a descoperit însă și reversul medaliei, considerând că preocupările extrapolitice ale lui Rudolf indică un adevărat conducător renascentist, de formație enciclopedică, o personalitate complexă, care a sprijinit mari savanți ai epocii, precum astronomii Tycho Brahe și [ohannes Kepler sau artiști de primă mărime, precum pictorul și gravorul german Albrecht Durer sau pictorul olandez Pieter Bruegel. în plus, atitudinea sa tolerantă în materie de religie, atât față de protestanți, cât și față de evrei, precum și delimitarea de excesele Contrareformei îl transformă într-un adevărat model de toleranță, într-o perioadă în care războaiele religioase sau masacrele de genul Nopții Sfântului Bartolomeu reprezentau normalitatea de zi cu zi.

Cine era, așadar, împăratul la curtea căruia își petrecea iarna 1600-1601 Mihai Viteazul și la curtea căruia a trăit autorul cărții de față?

Rudolf al II-lea, protectorul alchimiștilor și promotorul unei noi cruciade

Născut la Viena la 18 iulie 1552, Rudolf era fiul cel mare al împăratului Maximilian al II-lea de Habsburg, care cumula titlurile de Împărat al Sfântului imperiu roman de Națiune Germană, Rege al Boemiei, Rege al Ungariei și al Croației (moștenite și de succesorii săi), și al prințesei Maria de Spania, fiica lui Carol al V-lea și a Isabellei de Portugalia.

După ce și-a petrecut primul deceniu de viață la curtea austriacă, Rudolf a fost trimis pentru 8 ani în Spania, unde a stat între 1563 și 1571, la curtea unchiului său din partea mamei, Filip al II-lea. Aici, conservatorismul era la el acasă, iar manierele mult mai rigide decât la Viena. Prin urmare, atunci când tânărul de 19 ani a revenit în patria natală, a lăsat impresii diferite asupra părinților săi. În timp ce mama sa, regina Maria, îl lăuda pentru eleganță, curtoazie și rafinament, tatăl său îl considera mult prea rezervat și închis în sine pentru un viitor conducător.

Într-adevăr, Rudolf era mai degrabă nesociabil și dornic să scape repede de îndatoririle publice care îi reveneau unui prinț moștenitor, preferând să își cultive preocupările pentru alchimie, astrologie și alte științe oculte care se aflau la mare preț în majoritatea cercurilor intelectuale din Europa acelei epoci. De asemenea, se arăta interesat de creațiile artiștilor renascentiști și de descoperirile oamenilor de știință, colecționa ceasuri și diferite antichități, era pasionat de călărie. Prin urmare, nu îi rămânea mult timp pentru politică și știința războiului, necesitățile stringente pentru un conducător al acelei epoci.

Nici în ceea ce privește viața sa intimă, lucrurile nu erau tocmai dare. Ca și contemporana sa, regina engleză Elisabeta a Il-a, Rudolf nu s-a căsătorit niciodată, preferând să folosească statutul său de burlac drept miză politică, atât timp cât existau suficiente curți domnitoare europene dornice să încheie o alianță matrimonială cu un prinț și apoi cu un rege habsburgic. Faptul că a rămas burlac până la moarte a atras însă zvonuri dintre cele mai diferite, mergând de la sexualitate până la diferite deviații sexuale. Astfel, se vorbea despre multiple legături ale sale cu diferite femei, nu toate de viță nobilă, din aceste relații rezultând, pare-se, și câțiva copii nelegitimi. În același timp însă, există și istorici care avansează varianta homosexualității lui Rudolf, indicându-i printre posibilii săi iubiți pe șambelanul Wolfgang von Rumpf și pe diferiți valeți, dintre care Philip Lang pare să fi exercitat o influență de lungă durată asupra domnitorului, Cum însă la un moment dat a apărut în istoriografie o adevărată „modă” în a afirma că diferite personalități de primă mărime ale Renașterii erau homosexuale, iar aceste teorii se bazează mai mult pe presupuneri, este greu de reconstituit adevărata viață intimă a acestui împărat.

În schimb, acțiunile sale în calitate de împărat au constituit obiectul a numeroase studii istorice. Atunci când a urcat pe tron, în 1576, Rudolf al II-lea avea numai 24 de ani. A avut grijă ca personalitățile culturale și artistice aduse de tatăl său la curte să rămână la Viena și chiar a atras noi oameni de cultură. Apoi, la începutul anilor 1580, și-a mutat reședința la Praga, pe care în 1588 a transformat-o în capitala Imperiului. Actuala capitală a Cehiei îi datorează acestui împărat foarte mult din strălucirea sa.

Pe plan extern, principala sa preocupare a constituit-o războiul cu turcii. Se pare că nutrea idealul de a convinge toate statele crești ne să se alieze împotriva Imperiului Otoman, Aceste planuri, vizând o nouă cruciadă, nu luau deloc in considerare situația politică și religioasă din Europa timpului, care se schimbase imens, față de epoca cruciadelor. După cum avea să demonstreze Războiul de 30 de ani, izbucnit la puțin timp după moartea sa, religia nu mai constituia un motiv suficient de puternic pentru a influența decisiv opțiunile politice. Iar primul care a înțeles clar acest lucru a fost chiar un om al Bisericii: cardinalul Richelieu.

Într-adevăr, la chemarea comună a habsburgilor spanioli și austrieci și a papei pentru crearea unei alianțe împotriva păgânilor nu au răspuns decât câteva duca te italiene și principatele românești Transilvania, Țara Românească și Moldova, aflate sub suzeranitate otomană. În lungul război al Austriei lui Rudolf cu turcii, faptele de arme ale lui Mihai Viteazul (domn al Țării Românești între 1593-1601, principe al Transilvaniei în 1599-1600 și domn al Moldovei în 1600), constituie unul dintre cele mai spectaculoase episoade.

Totuși, populația regiunilor de graniță nu era deloc entuziasmată de războiul pe care Rudolf pretindea că îl duce în numele întregii creștinătăți. Susținerea efortului de război presupunea plata unor impozite foarte mari, iar incursiunile trupelor otomane, precum și comportamentul armatelor de mercenari care luptau pentru creștini provocau mari neplăceri populației civile. Prin urmare, așa cum țăranii munteni erau nemulțumiți de politica fiscală a lui Mihai Viteazul, și nobilii maghiari au refuzat să mai susțină efortul de război, răsculându-se, sub conducerea lui Ștefan Bocskay. Ca urmare, Rudolf a trebuit să încredințeze rezolvarea problemelor din Ungaria fratelui său mai mic, arhiducele Matthias. În scurt timp, acesta a încheiat pacea atât cu rebelii maghiari, cât și cu turcii, iar influența sa politică a crescut considerabil la curte, astfel încât, în cele din urmă, a preluat de la Rudolf coroana Ungariei, a Moraviei și a Austriei. În momentele de final ale unei domnii care se clătina, protestanții din Boemia au căutat să profite pentru a obține drepturi și libertăți mai largi, ceea ce a complicat foarte mult situația politică, deschizând seria de evenimente ce au stat la originea primului război european în adevăratul sens al cuvântului: Războiul de 30 de ani (1618-1648). Rudolf și-a petrecut ultimele luni de viată, în 1612, fără să mai dețină vreo putere efectivă. Fratele său îi lăsase doar titlul găunos de împărat habsburgic, lipsit de orice valoare fără coroanele țărilor care constituiau de fapt Imperiul. Practic prizonier în castelul său din Praga, Rudolf a murit în 1612, la vârsta de 60 de ani.

Dar figura sa a rămas cunoscută în istorie nu datorită faptelor de arme sau activităților politice, ci patronajului cultural și interesului său pentru ocultism.

Curtea de la Praga: magi și astronomi, pictori și alchimiști

Tatăl lui Rudolf, Maximilian al II-lea, se remarcase deja ca un mare sprijinitor al artei, aducând la curtea de la Viena artiști precum Giuseppe Arcimboldo și Giambologna. Fiul său a continuat și a dezvoltat această politică, astfel încât Praga sfârșitului de secol al XVI-lea și începutului de secol al XVII-lea devine unul dintre cele mai efervescente centre culturale și spirituale din Europa acelor vremuri. Din punct de vedere artistic, se dezvoltă așa-numitul manierism nordic, derivat din cel italian, care și-a pus pecetea asupra artelor vizuale ale epocii.

Pentru a evoca mai bine ambianta culturală de la curtea lui Rudolf al II-lea de Habsburg, vom evoca principalele figuri care s-au stabilit aici pentru perioade mai lungi sau mai scurte sau care au avut diferite relații cu împăratul.

Atunci când Rudolf era încă prinț, Nostradamus i-a realizat horoscopul, care îi era dedicat în calitate de „prinț și rege”.

Celebrul pictor italian Ciuseppe Arcimboldo (numit uneori și Arcimboldi, 1527-1593) a fost pictor de curte atât în timpul domniei lui Maximilian al II-lea, cât și în timpul domniei lui Rudolf. Arcimboldo a rămas cunoscut îndeosebi pentru portretele sale realizate în întregime din fructe, legume, flori, pești sau cărți, toate aceste obiecte fiind astfel aranja te încât să redea chipul unei anumite persoane. Una dintre cele mai cunoscute creații a lui Arcimboldo este reprezentată, de altfel, chiar de un celebru portret al împăratului Rudolf al Il-lea, realizat din fructe și alte vegetale. Faimosul pictor, gravor și cartograf flamand Aegidius
Sadeler a venit la curtea din Praga în 1597 și a rămas acolo până la sfârșitul vieții, în 1629. Prin gravurile și picturile sale, rămâne unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai manierismului. Aflat la Praga atunci când domnitorul român a vizitat curta imperială, Sadeler a realizat și un binecunoscut portret al lui Mihai Viteazul, cu numele „Michael Waivoda Walachiae Transalpinae”.

Un alt pictor renascentist, influențat și de manierism, Paolo Veronese (1528-1588) a primit diferite comenzi de la împăratul Rudolf al II-lea. Veronese era în primul rând un maestru al folosirii culorilor, reprezentând, împreună cu Tintoretto și Tizian, cei mai de seamă pictori venețieni ai Renașterii târzii.

Rudolf al Il-lea a admirat, de asemenea, opera a doi dintre cei mai de seamă artiști ai Renașterii: Pieter Bruegel și Albrecht Durer, De exemplu, în fastuoasa colecție personala a lui Rudolf al II-lea a ajuns și pictura lui Durer intitulată „Adorația Sfintei Treimi” și destinată inițial unei capele din orașul Landau.

Astronomul danez Tycho Brahe (1546-1601) și-a petrecut ultimii ani din viață la Praga, unde a devenit astronomul curții lui Rudolf al II-lea. Pentru împărat, învățatul danez a realizat așa numitele „tabele rudolfine”, tabele care cuprindeau toate datele referitoare la mișcarea corpurilor cerești. Ca astronom. Tycho a încercat să creeze un model propriu al universului, care combina aspectele geometrice ale sistemului copernician cu aspectele filosofice ale celui ptolemeic. De asemenea, este omul care a realizat cele mai multe observații ale corpurilor cerești din epoca sa. Aceste date au fost folosite de discipolul său, Johannes Kepler, pentru a defini legile mișcării planete lor.

Matematicianul și astronomul german Johannes Kepler l-a întâlnit pe Tycho Brahe chiar la curtea imperială de la Praga, iar la moartea acestuia i-a preluat funcția de astronom imperial. În domeniul matematicii, el este considerat unul dintre precursorii calcului integral, iar în astronomie a descoperit și a formulat legile mișcării planetelor, cunoscute chiar sub denumirea de „Legile lui Kepler”.