Despre enigmele sufletului

Alcătuind cuprinsul acestei lucrări, Rudolf Steiner revelează „câteva din firele științifice care trebuie trasate pornind de la antroposofie la filosofie, la psihologie și la fiziologie”. Cunoașterea omului va trebui atunci să fie extinsă ținând cont de enigmaticele aspecte ale vieții sale interioare, privite din perspective multiple. În această carte, Rudolf Steiner prezintă pentru prima dată în scris aspectele semnificative ale configurării întreite a ființei omenești: corpul fizic, organismul sufletesc și configurația spirituală.

Treptele adevărului (biolog dr. Petre Papacostea) ... 7
În legătură cu publicarea conferințelor lui Rudolf Steiner ... 11

Cuvânt înainte ...13

I. Antropologie și antroposofie ... 17

II. Max Dessoir despre antroposofie ... 35

III. Franz Brentano ...70
IV. Extinderi schițate ale conținutului acestei cărți ... 110

Note ... 143

Lucrări ale lui Rudolf Steiner publicate în limba română ...148

ANTROPOLOGIE ȘI ANTROPOSOFIE

Cartea lui Max Dessoir Despre transcendentul sufletului conține un scurt paragraf în care el își propune să caracterizeze știința spiritului de orientare antroposofică, pe care o reprezint, drept nefondată din punct de vedere științific. S-ar putea ca unii să fie de părere că o discuție cu niște personalități situare pe punctul de vedere al lui Dessoir este, oricum, sterilă pentru reprezentantul antroposofiei spiritual-știintifice. Căci acesta din urmă trebuie să afirme un tărârn al experienței pur spirituale pe care cel dintâi îl respinge din principiu și îl exilează în sfera fantasmagoriilor. Despre cunoștințele spiritual- științifice care intră aici în considerare se poate discuta, așadar, numai cu cineva care e convins de la bun început că are motive să ia drept realitate tărâmul spiritual-științific la care mă refer eu. – Această părere ar fi justă, dacă reprezentantul antroposofiei n-ar prezenta nimic altceva decât trăirile sale interioare personale și dacă acestea s-ar așeza, pur și simplu, alături de rezultatele științei bazate pe observațiile senzoriale și pe munca de prelucrare a acestor observații. Atunci s-ar putea spune: Adeptul științei caracterizare aici refuză să privească drept realități trăirile cercetătorului spiritului și acesta poate să facă impresie, cu lucrurile pe care le prezintă, numai asupra unor personalități care adoptă de la bun început punctul lui de vedere .

Dar această părere are la bază o înțelegere greșită a ceea ce eu numesc antroposofie. E adevărat că antroposofia se bazează pe niște experiențe sufletești la care se ajunge independent de impresiile lumii senzoriale, ca și de judecățile științifice bazate numai pe impresiile senzoriale. Trebuie să admitem, așadar, că cele două feluri de experiențe par despărțite, în primă instanță, printr-o prăpastie de netrecut. – Dar această părere nu corespunde adevărului. Există un tărâm comun pe care cele două direcții de cercetare trebuie să se întâlnească și unde e posibilă o discuție în legătură cu ceea ce comunică fiecare dintre ele. Acest tărârn poate fi caracterizat în felul următor.

Reprezentantul antroposofiei crede, pe baza unor experiențe care nu sunt doar trăiri ale lui, personale, că are dreptul să afirme că procesele cunoașterii umane pot fi dezvoltate în continuare, din punctul în care se oprește acel cercetător care vrea să se sprijine exclusiv pe observațiile senzoriale și pe judecățile emise de intelect asupra acestor observații senzoriale. Pentru a evita folosirea repetată a unor circumscrieri prea lungi, o să numesc „antropologie” orientarea științifică bazată pe observația senzorială și pe prelucrarea intelectuală a observațiilor senzoriale și îl rog pe cititor să-mi dea voie să folosesc într-un sens atât de neobișnuit această expresie. Ea va fi aplicată, în expunerile ce urmează, numai pentru ceea ce am caracterizat aici. În acest sens, antroposofia crede că poate să înceapă cu cercetarea ei acolo unde se oprește antropologia.

Reprezentantul antropologiei se mulțumește să raporteze noțiunile intelectuale care pot fi trăite în suflet la trăirile senzoriale.

Reprezentantul antroposofiei face experiența că aceste noțiuni, pe lângă faptul că au rostul de a fi raportate la impresiile senzoriale, mai pot dezvolta în suflet o viață proprie, independentă. Și că, dezvoltând această viață în suflet, declanșează în acesta un proces de evoluție. El devine conștient de faptul că sufletul, dacă acordă acestei evoluții atenția necesară, face în cadrul entității sale descoperirea că în el se revelează niște organe spirituale. (Folosesc această expresie, „organe spirituale”, preluând și extinzând modul de a vorbi pe care l-a urmat Goethe, pornind de la concepția sa despre lume, când a folosit expresiile „ochi spirituali”, „urechi spirituale” Asemenea organe spirituale reprezintă atunci pentru suflet niște formațiuni care pot fi concepute ca fiind pentru el ceva similar cu ceea ce sunt organele de simț pentru trup. Bineînțeles, avem voie să le concepem numai ca pe ceva de natură sufletească.
Antroposofia trebuie să respingă cu cea mai mare strictețe orice încercare de a le pune în legătură cu vreo formațiune trupească oarecare. Ea trebuie să-și reprezinte organele ei spirituale în sensul că acestea nu ies în nici un fel din sfera sufletescului, pentru a trece în organizarea trupească. Orice asemenea trecere în organizarea trupească este pentru ea o formațiune bolnavă, pe care o exclude cu strictețe din sfera ei. Pentru acela care se inforrnează cu adevărat în legătură cu acest fel de a gândi, felul cum concep cei situați pe tărâmul antroposofiei dezvoltarea organelor spirituale ar trebui să fie o dovadă a faptului că, în ceea ce privește trăirile sufletești anormale, iluziile, viziunile, halucinațiile etc., nici cercetătorul tărâmului spiritual real nu are alte reprezentări în afară de acelea care sunt justificate pentru antropologie”. Dacă cineva confundă rezultatele antroposofice cu așa-numitele trăiri suletești anorrnale, aceasta se întâmplă întotdeauna din cauză că el nu înțelege sau nu cunoaște în suficientă măsură ceea ce se spune în antroposofie. De asemenea, acela care urmărește cu înțelegere felul în care descrie antroposofia calea de dezvoltare a organelor spirituale nu poate să ajungă nicidecum la părerea că această cale poate face să apară niște formațiuni maladive sau niște stări anorrnale. Cel ce abordează cu înțelegere justă aceste lucruri ar trebui să-și dea seama, mai degrabă, că toate treptele experiențelor sufletești pe care le urcă omul, sub semnul antroposofiei, pe calea ce duce la percepția spirituală se situează pe un tărârn în exclusivitate sufletesc, alături de care percepțiile simțurilor și activitatea intelectuală obișnuită se desfășoară neschimbate, exact așa cum s-au desfășurat înainte de nașterea acestui tărârn. Dacă tocmai cu privire la acest aspect al cunoașterii antroposofice domnesc multe neînțelegeri, cauza constă în faptul că multor oameni le este greu să atragă în sfera atenției lor o realitate pur sufletească. Asemenea oameni sunt părăsiți de forța facultății lor de reprezentare de îndată ce ea nu se mai poate sprijini pe o percepție senzorială. Atunci, forța lor de reprezentare se estompează, coborând chiar sub gradul de intensitate care domnește în starea de vis, și ajungând pană la acel grad de intensitate pe care-I atinge activitatea de reprezentare din timpul somnului fără vise, de care omul nu mai devine conștient. Putem spune că asemenea oameni sunt cuprinși în conștiența lor de ecourile sau de influența nemijlocită a impresiilor senzoriale și că, în paralel cu această stare, în ei există un fel de somnolență față de tot ceea ce ei ar cunoaște drept realități sufletești, dacă ar putea sesiza asemenea realități. Putem spune chiar că viața sufletească, în specificul ei, este expusă neînțelegerilor celor mai grosiere, din partea multor oameni, numai din cauză că ei nu se pot trezi pentru ea în aceeași măsură în care se trezesc pentru conținutul senzorial al conștienței. Faptul că sunt în această situație oamenii care posedă numai acele grade de atenție care se aprind în contact cu viața exterioară obișnuită nu trebuie să-i mire pe acela care, de exemplu, e în stare să vadă în lumina justă ceea ce putem învăța de la un reproș pe care Franz Brentano e nevoit să i-l facă, în legătură cu această problemă, lui William James. Brentano scrie că trebuie să facem distincție între activitatea simțitoare și obiectul spre care ea este îndreptată, adică între activitatea de a simți și ceea ce simțim (și ele sunt distincte una de alta la fel de sigur cum sunt amintirea mea prezentă și evenimentul din trecut care-mi planează în minte, sau, ca să folosim o comparație și mai pregnantă, la fel cum este ura mea față de un dușman și obiectul acestei uri) și el face aici observația că vedem ivindu-se ici și colo eroarea împotriva căreia se îndreaptă aceste cuvinte. El spune în continuare: ”Printre altele, William Țames a adoptat-o (această eroare – n. t.) și, la Congresul Internațional de Psihologie de la Roma, 1905, a încercat S-O fundamenteze, tinând o cuvântare mai lungă. EI spune: Pentru că, atunci când mă uit într-o sală, odată cu sala apare și actul meu de a vedea; pentru că, mai departe, imaginile fanteziei legate de niște obiecte fizice se deosebesc numai ca grad de intensitate de imaginile fizice incitate în mod obiectiv de acestea; pentru că, în fine, noi spunem despre unele corpuri că sunt frumoase, dar deosebirea dintre frumos și urât este în legătură cu deosebirea dintre mișcările simțirii: fenomenul psihic și cel fizic nu mai trebuie considerate două clase de fenomene diferite. – Îmi vine greu să înțeleg cum se face că vorbitorul însuși n-a reușit să simtă slăbiciunea acestor argumente. A apărea simultan nu înseamnă a apărea drept același lucru, după cum a fi simultan nu înseamnă a fi același lucru. Și de aceea a putut Descartes să recomande, fără a se contrazice, ca măcar pentru început să negăm că sala pe care o vedem există și să rămânern cu fermitate, ca la ceva neîndoielnic, numai la ideea că există actul de a vedea sala. Dacă însă primul argument e șubred, atunci, în mod evident, și al doilea e șubred; căci în ce măsură s-ar schimba situația, dacă o fantazare s-ar deosebi de un act vizual numai prin gradul de intensitate, din moment ce, chiar în cazul în care acestea s-ar egaliza, întreaga egalitate dintre actul fantazării și cel al vederii, conform cu cele spuse adineauri, n-ar însemna decât egalitatea cu un fenomen psihic...