... INTERLOCUTOAREA: Mă plimbam cu un băiat și acum sunt... știți dumneavoastră!
PREOTUL: Nu, nu știu.
INTERLOCUTOAREA: Păi, m-a invitat la el acasă și pe urmă m-a sărutat și pe urmă a ... cum să zic ... ei bine ... știți dumneavoastră!
PREOTUL: Nu, nu știu. Ce s-a întâmplat de fapt?
INTERLOCUTOAREA: După ce m-a sărutat, vedeți, el a ... cum să zic ... știți dumneavoastră ... și acum sunt... un fel de ... cum se zice ... știți ... și nu prea știu ce să fac.
Interlocutoarea și-a terminat fraza cu o intonație urcătoare la cuvântul „fac”, lăsând ascultătorii să se gândească dacă pune o întrebare sau face o declarație, sau dacă a terminat într-adevăr ce avea de spus. Trebuie să recunoaștem că această formă degenerată de conversație este o excepție, mai degrabă decât o regulă și pune în evidență expresia „Știți dumneavoastră”, care denotă întotdeauna că cel care o folosește nu este sigur de ceea ce spune sau ezită, fapt ce-l determină adesea pe cel care ascultă să arate că a înțeles utilizând clișeul „da-da”.
„Știți dumneavoastră” devine enervant, deoarece este un fel de a spune: „Știu că nu mă exprim clar, dar sunteți destul de inteligent ca să înțelegeți ce vreau să spun”. Expresiile „Cum să zic” și „Un fel de” sunt o scuză față de faptul că vorbitorul nu găsește cuvântul potrivit.
DE CE METALIMBAJUL?
Dacă am da la o parte tot metalimbajul din conversațiile cotidiene, ar rămâne un dialog neînsemnat, scurt, abrupt, la obiect și s-ar părea că suntem lipsiți de maniere, nepoliticoși și nepăsători unii față de alții.
Metalimbajul amortizează loviturile pe care ni le dăm reciproc, ne permite să manipulăm, fără să se vadă, să ne arătăm propriile virtuți sau să exteriorizăm o serie de emoții, rămânând în același timp manierați. Dialogul între doi necunoscuți începe cu un schimb ritual de expresii, întrebări, clișee și afirmații care le permit să câștige timpul necesar pentru a-și da seama dacă pot dezvolta o relație. De obicei se începe cu „Ce mai faceți?” care atrage după sine clișeul „Bine”, la care cel ce a întrebat răspunde „Mă bucur” sau ceva similar. Acest ritual de început al conversației ajunge într-un asemenea grad de automatism, încât un răspuns de genul „Tocmai a murit mama” ar fi urmat, destul de des, de același „Mă bucur”.
Ritualurile de despărțire sunt similare, „Pe curând”, fiind cea mai folosită formulă. „Mi-a făcut plăcere să vă întâlnesc” este utilizată, de regulă, atunci când nu vrem să continuăm relația în viitor.
Metalimbajul este prezent pretutindeni, jucând un rol important în dezvoltarea unei relații; el este, ca și limbajul trupului, o unealtă ce poate fi folosită pentru a afla adevărata atitudine a unei persoane.
De exemplu, mulți bărbați știu că atunci când o doamnă spune „Nu” la o anumită invitație, vrea să spună „Poate”, iar când spune „Poate” vrea să zică „Da”; dar dacă spune „Da” nu este o doamnă. Această glumă veche de când lumea demonstrează că ceea ce spunem nu reprezintă întotdeauna gândul nostru real.
Noi metacuvinte apar o dată cu fiecare generație, iar cele vechi se uzează. În țările de limbă engleză, între anii ’20 și ’40 cele mai populare metacuvinte și expresii erau „Desigur” și „Un fel de”. „Desigur” era folosit pentru a accentua cuvântul dorit, de exemplu „A veți desigur dreptate”. Această supraaccentuare poate genera bănuieli privind intenția vorbitorului: probabil el simte nevoia să exagereze pentru că nu este sigur de credibilitatea sa.
„Un fel de” era o scuză pentru o eventuală folosire greșită a unui cuvânt; în engleza modernă a fost înlocuit cu „Mai bine zis”, în vreme ce „Desigur” a fost înlocuit cu „De fapt”. Dacă cineva spune: „De fapt, nu sunt de acord”, la aceasta se poate răspunde „De fapt, nu-mi pasă”.
Pe măsură ce ne apropiem de sfârșitul secolului al XX-lea, metalimbajul este tot mai mult folosit în afaceri. Acum o sută de ani, un patron îl putea concedia pe unul din angajații săi, spunându-i: „Afară, netrebnic trândav ce ești!” sau ceva asemănător; dar presiunile exercitate de sindicate și alte organizații au ajutat la evitarea acestui gen de demers și au adus în prim plan metalimbajul. Astăzi, funcționarul leneș ar primi o circulară din partea companiei, care ar suna cam așa: „Din cauza reorganizării ample a secției exporturi a companiei, am fost nevoiți să comasăm funcțiile de lipitor-de-timbre și făcător-de-cafele în folosul tuturor angajaților și pentru bunul mers al companiei, în general. Lipitorul-de-timbre șef, Joe Bloggs a hotărât să renunțe la această titulatură și. să-și caute de lucru pe piața liberă, acolo unde priceperea și experiența lui îl pot face util „, Aceasta înseamnă, de fapt, tot „Afară, netrebnic trândav ce ești!”, dar metalimbajul este mai ușor de acceptat de către ceilalți angajați și ține sindicatele în frâu.
NU CUVINTELE ÎNSEAMNÃ TOTUL
Cuvintele luate separat transmit puține mesaje emoționale, dacă transmit vreunul. Ca și cuvintele de pe ecranul unui calculator, ele nu transmit decât fapte și informații. În conversațiile directe, efectul maxim al cuvintelor nu depășește 7 la sută. Atunci când sunt așternute pe hârtie, cuvintele își pierd conținutul lor emoțional; este ușor de Înțeles de ce procesul verbal al unei ședințe de tribunal poate trimite o persoană inocentă la închisoare. Adevărul adevărat stă în înțelegerea contextului, a împrejurărilor și a modului în care sunt utilizate cuvintele.
Drept urmare, asupra unei chestiuni relatate prin intermediul unui ziar izbucnește o dezbatere mult mai amplă decât În cazul oricărui mijloc de informare în masă, căci cititorul interpretează în mod individual și personal cuvintele folosite. Ceea ce citește o anumită persoană nu este în mod necesar interpretat la fel de către o altă persoană. Alian Pease a descoperit acest lucru atunci când fiul său, Cameron, în vârstă de șapte ani, își petrecea vacanța la bunica sa. Ca mai toți băieții de șapte ani, Învățase câteva cuvinte „urâte” la școală și le-a folosit În prezența bunicii. Aceasta a hotărât să pună piciorul În prag.
BUNICA: Cameron, există două cuvinte pe care eu nu vreau să le aud în această casă. Unul este „căcat”, iar celălalt „fute-l„!
CAMERON: E-n regulă, bunico! Și care sunt cele două cuvinte?
Deoarece bunica a pus accentul pe cuvintele „eu nu vreau” și „în această casă”, copilul a decodificat mesajul în sensul că nu e nimic greșit dacă el va continua să utilizeze cele două cuvinte, cu condiția ca ele să nu ajungă la urechile bunicii în casa ei. A continuat, deci, să le folosească în orice alt loc, și chiar în prezența bunicii atunci când se aflau într-o casă străină. Acesta este un exemplu clasic despre modul cum proasta folosire și interpretarea greșită a cuvintelor pot duce la relații încordate. |
Adevăr Divin
