Ordinul Solomonarilor
În mitofolclorul românesc se află un ordin straniu, din care fac parte Solomonarii, cu varianta Șolomonarii. Ei mai sunt numiți și Șercani, Vrăjtori și, în Munții Apuseni, Zgrimințeși. Ultima denumire provine din get. S-KIRMIADES „Cei care poartă lumina; Cei care aduc apele” (cf.rom. a cârrnui; iată; iute; iotă; iaz ), atestați ca trib pe coasta Mării Negre
În ce privește denumirea cea mai cunoscută, Solomonari, aceasta provine de la primul mare maestru al ordinului. SO LOMON „Cel Luminat; Cel Luminos”, arestat în tăblițele de la Sinaia. El este împăratul eliberator al Daciei, cel ce i-a izgonit pe Romani peste Dunăre, și restauratorul tradițiilor sacre ale Dacilor.
Despre Solomonari se spune că-și învață meșteșugul pe Tărârnul Celălalt, timp de șapte ani, și când ies de acolo spun niște descântece și îndată le apare înainte un balaur. Iar când Solomonarul încalecă pe balaur, îngheață lacurile și gheața pleacă după vrăjitor, bătând toate semănăturile pe unde are el necaz. Copiii predestinați să devină vrăjitori sunt furați de mici de Solomonarii bătrâni și duși la Școala de Magie. Școala se găsește în cetatea Babariului, de pe Muntele Garaleu. Se crede că Solomonarii au o anumită Carte, în care se află toată știința și puterea lor. Învățătura vrăjitoriei le este predată, până la 20 de ani, de magul Uniilă. Acești copii sunt supuși la chinuri foarte aspre și probe de curaj neînchipuite de vreo minte omenească. Nu toți ies vrăjitori, ci numai unul din zece, așa că selecția lor este foarte riguroasă. Școala de Magie se află într-o peșteră inaccesibilă oamenilor obișnuiți. Copiii aleși sunt inițiați stând pe o piatră de moară legată cu o funie de tavanul peșterii. Piatra se rotește foarte iute, la lumina unui opaiț.
Îngroziți de puterea fără de margini a Solomonarilor, oamenii îi descriu ca pe niște uriași sălbatici, păroși, cu chica roșcovană, zbârlită și aspră, ochii bulbucați și sângerii, cu cozi de pene la subțioară. Poartă țundre albe peste care atârnă desagi în care țin o toporișcă de fier descântată, un frâu de coajă de mesteacăn și o Carte de Înțelepciune. Sub cele șapte pieptare, pe care nu le dezbracă niciodată, nici pe zăpușeală, atârnă de gât o toacă mică de lemn. Când Solomonarul bate din această toacă, duhurile furtunii încep să se agite în văzduh.
De obicei, Solomonarii sunt foarte supărăcioși. Odată, aflând unul dintre ei că unui om i-a fătat vaca, s-a dus la acela să-i ceară lapte. Omul i-a răspuns că nu are de unde să-i dea, că încă nu i-a fătat vaca. Atunci, Solomonarul a ridicat toiagul și îndată a apărut un nor și s-a întunecat de ploaie. Vrăjitorul a plecat, iar pe bietul om „așe o vinit o ploaie, de pologu i l-o udat, vaca era la pășune, i-o trăznit și tăt, tăt, tăt niminica s-o ales de el de acoale.” Altădată, la un om a venit un Solomonar mic, cu barbă mare, care „știa tăt ce se întâmplă în lume.” Stând de vorbă cu gazda, vrăjitorul i-a propus să plece împreună la Mare. Omul a acceptat, și Solomonarul l-a dus la un lac de munte, a început a descânta, apa s-a tulburat și din ea a ieșit un cal alb ca neaua. După sfatul vrăjitorului, omul i-a pus calului frâul pe cap și deîndată au zburat, trecând peste nouăzeci de hotare. Ajungând la țărmul Mării, s-au oprit, dar omului îi putrezise carnea de pe picioare, de la calul care era de gheață – „balaur de gheață, numai că era sub formă de cal, că așa l-o chemat Zgrimințeșu.” |
Adevăr Divin
