Împăratul Traian De Bello Dacico

Până să ajungă la Traian, personificare a nevoii Romei de a încredința tronul imperial cuiva care să fie expresie a calităților umane, înaintea calităților războinice, romanul rememorează crimele lui Domițian și toate motivele care i-au atras caracterizarea de tiran. Pe acest fundal întunecat, se înfiripă și crește luminoasa iubire dintre un tânăr ofițer roman și nepoata lui Traian, sacrificată ulterior intereselor politice, aleasă de Plotina, soția lui Traian, să fie soția lui Hadrian, urmașul împăratului la conducerea Romei. Dar, așa cum îl arată titlul, romanul construit din aglomerarea realităților cunoscute ale istoriei, se dezvoltă în jurul energiilor încleștate în seria războaielor romanilor cu dacii, descrierea nelipsind realitatea romanească de realitatea istorică a războaielor de hărțuire a dacilor. Romanciera folosește scenele de pe Columna lui Traian ca documente și din ele dezvoltă paginile de adevărată compoziție artistică, în care Traian observă el însuși lucrările de pregătire a terenului pentru a ajunge la Sarmisegetuza Regia, încearcă rezistența dacilor la Porțile de Fier ale Transilvaniei, desfășoară în stindardul dac luat de la purtătorul său, omorât în luptă, dar asistă și la momentul oferirii de către un prizonier dac a vestitei ciuperci, de neobișnuite dimensiuni, conținând straniul ultimatum menționat de Dio Cassius în istoria lui.

PARTEA I. OMUL CARE VOIA SÃ FIE UMAN

Capitolul 1. A murit monstrul fără inimă! ... Începe secolul de aur

Capitolul 2. „Darnnatio memoriae”. Blestemată fie amintirea sceleratului „pur sânge” Dornițian

Capitolul 3. Abia la Roma, în ambianța subversivă a saloanelor literare ale epocii, începe filozofia politică să aibă un cuvânt de spus în marile probleme ale statului

Capitolul 4. Cecilius Helvidius: „Un băiat cu suflet cald și generos”

Capitolul 5. Mergând spre Baetica și pământul natal al Spaniei

Capitolul 6. O, sfântă zeiță a Dragostei, Alma-Venus

Capitolul 7. Promisiuni de căsătorie: „Ubi, tu, Gallus, et, ego, Gallia”

Capitolul 8. Alegerea inspirată a celui mai bun principe: „Pentru sacralitatea dragostei și contra detestabilei rațiuni de stat”

PARTEA A II-A. UN IDEAL SUPREM DE CIVILIZAȚIE

Capitolul 9. „Prospera Omnia”. Să faci în așa fel încât totul să înflorească în jurul tău

Capitolul 10. Am jurat că voi respecta libertatea!

Capitolul 11. Germanicus-Dacicus

Capitolul 12. Un Eldorado al Antichității

Capitolul 13. Proiectul memorialului pierdut „De bello dacico”

Capitolul 14. Se întoarce! lată-l!

Capitolul 15. Senatul și Traian. Experiența fără precedent a unui profund adevăr filozofic

Capitolul 16. Războiul cu dacii bate la ușă. Dacia ante partas

Capitolul 17. O dramă mocnește

Capitolul 18. Ești singura mea prietenă

PARTEA A III-A. ÎN AȘTEPTAREA EUFORICÃ A VIITORULUI

Capitolul 19. Au început ostilitățile

Capitolul 20. Bărbatul cu privire piezișă, goală

Capitolul 21. Porțile de Fier ale Transilvaniei

Capitolul 22. Monumentul de la Adamclisi

Capitolul 23. Lusius Quietus, invincibilul comandant al cavaleriei mauretane

Capitolul 24. Un minunat dar al cerului. Fermecătoarea prințesă Bendis este ostatic de seamă al romanilor

Capitolul 25. Om de onoare, anunțând deja marii și bunii regi ai evului mediu, împăratul Traian nu putea să n-o admire pe sora dușmanului său, cu cea mai perfectă curtoazie

Capitolul 26. Apollodor din Damasc construiește o capodoperă care va avea renumele unei minuni: podul de pe Dunăre de 1la Drobeta

Capitolul 27. „Tantae molis erat romanam condere gentem”

Capitolul 28. Printesa Bendis, supranumită Noua Cleopatră, sosește la Roma

Capitolul 29. Vezina, misteriosul rege mag

Capitolul 30. Felicitas ternporum. Este interzis să interzici

Capitolul 31. Războiul din Orient. Eterna luptă între Occident și Orient

Capitolul 32. Pax Romana!

Capitolul 33. Parthamasirus și dramaticul incident

Capitolul 34. Pe urmele lui Alexandru cel Mare

Capitolul 35. Revolta iudeilor

Capitolul 36. Non omnis moriar. Ultimele cuvinte ale omului care a învins moartea la Selimus

Postfață. Fascinația istoriei

CAPITOLUL 1

A murit monstrul fără inimă! ... începe secolul de aur

Era o vreme minunată la Roma în ziua de 18 septembrie anul 96 al erei noastre. Vara se apropia de sfârșit. În spatele grădinilor lui Sallustiu, soarele, care se pregătea să apună, nu-și mai trimitea sulițele peste colinele pe care se înălțau clădiri splendide din marmură și porfir. Apusul de culoarea ametistului, mângâind cu blândețe templele, colonadele, porticuri le, teatrele, circurile, monumentele funerare, bibliotecile, fântânile, apeductele, le făcea și mai frumoase. Natura însăși părea să se dăruiască pentru ca orașul să se înfățișeze în toată gloria lui, glorie de atâtea ori încercată de-a lungul acestui secol măreț și tragic în același timp.

Deși munca încetase, mulțimea mai forfotea încă pe străzi. Oamenii grăbiți să se întoarcă acasă nu păreau sensibili la frumusețea misterioasă cu care acest clarobscur învăluia operele de artă din jur. Le lipsea vioiciunea atât de plăcută care îi caracteriza de obicei. Acești oameni, gata să vorbească, să râdă, să se entuziasmeze, fie că trebuiau să plece la război sau să muncească, fie că se bucurau de viață și se distrau, păreau rigizi, frământați de o neliniște gravă. Ei, atât de vorbăreți și agitați în general, își aruncau priviri furișe în care se distingea un licăr ciudat, ca și cum fiecare ghicea ce gândește celălalt, fără însă a îndrăzni să-I întrebe, deoarece, fără îndoială, îngrijorarea tuturor era și a lui.

De multe luni, umblau zvonuri ciudate care îi dădeau acestei mulțimi dezorientate subiecte de discuție și motive de spaimă. În seara aceea, tot poporul aștepta ca adevărul să iasă la lumină. Până și Felix Barbatus, frizerul care-și avea prăvălia lângă Colosseum, își ridicase scaunele tapisate, așezate de-a lungul zidurilor casei, pentru a le arăta clienților întârziați că este hotărât să închidă mai devreme.

„Știe ceva”, spuneau aceștia, contrariați că erau expediați acasă, fără menajamente. Vede atâta lume și se vorbește atât de mult la el, încât până și senatorii al căror sclav tonsor nu putea să-i radă sau să-i coafez din motive de sănătate sau din alte motive, se opreau aici pentru a beneficia de serviciile lui. Se aud în acest loc vorbe care, chiar dacă sunt aruncate la întâmplare, nu sunt rupte de realitate și nici lipsite de interes. Și vorbele umblau.

Deasupra orașului părea să plutească un consens general și tacit. De altfel, unele spirite mai pătrunzătoare pretindeau că avalanșa de zvonuri dezlănțuită fusese regizată, în vederea organizării unei schimbări politice.

În ultima vreme, zvonuri, inventate sau reale, bune să înspăimânte sau să trezească speranța, iscau ipoteze, unele mai abracadabrante decât altele.

În ziua aceea, chiar din zori, începuseră să se audă ecourile uneia dintre cele mai fantastice vești, timid la început, apoi din ce în ce mai puternic. Era ca un val care se pregătește perfid pe fundul mării să spargă suprafața apei ce pare totuși liniștită, pentru ca apoi să se prăvălească în forță. Subiectul acestor vorbe era cu atât mai periculos cu cât era dorit mai mult, pe măsură ce treceau zilele, cu toate că părea irealizabil.
Fiecare încerca mai bine sau mai rău să-și ascundă sentimentele.

Puteai deveni suspect doar pentru că le cunoșteai cauza.

Și totuși această așteptare îndelungată pândea cel mai mărunt pretext pentru a găsi puterea de a izbucni cu violență. Se strecurase din străzi, din magazine, din piețe, în toate casele, în tot orașul. Dar teroarea pe care o inspira persoana de temut și al cărei nume nu era pronunțat nici măcar în gând `paraliza sufletele. Îndrăzneala are limite, își spuneau cei prudenți, și fiecare prefera să se întoarcă acasă. Curajul părăsise inimile acestor nefericiți muritori și nimeni nu risca să spună deschis durerea pe care o simțeau toți.

Umbrele nopții deveneau tot mai dese și-i făceau pe trecătorii întârziați să grăbească pasul.

În Roma de altădată era greu să circuli seara. Printr-un contrast de neînțeles, străzile unui oraș atât de bogat în monumente destinate să înfrunte eternitatea nu erau trasate după un plan de urbanism bine gândit și organizat. Ulicioare, străduțe și pasaje coexistau la voia întâmplării, iar o neglijență atât de neașteptată surprindea la o națiune preocupată în primul rând de util, dacă ne amintim că, după invazia galilor, învinșii au trebuit să reclădească Roma în grabă, respectând numai vechile amplasamente ale templelor. Astfel, orașul construit de etrusci după reguli arhitectonice stricte și savante dispăruse și, o dată cu el, ideea de a folosi un plan elaborat pentru a ridica unul nou. Această invazie, eveniment grav și violent, traumatizase poporul roman considerat invincibil, astfel încât romanii se gândeau să părăsească Roma și să-și aleagă o altă capitală. Cea mai mare parte a locuitorilor înspăimântați de o asemenea îndrăzneală nemaiauzită a consimțit să-și instaleze penații acolo unde era teren disponibil. Nevoia i-a obligat să renunțe la vechile tradiții și să prefere improvizația, procedeu mai comod. O dificultate apreciabilă chiar și pentru Roma imperială căreia poetul îi prezisese dominația asupra lumii. Principale sau secundare, drumurile Romei erau foarte neregulate, când îngustându-se, când lărgindu-se după gustul, averea sau pretențiile celui care dorea să aibă un acoperiș, fie el magistrat sau simplu cetățean. Hazardul încă își spunea cuvântul, chiar în apropierea Palatinului sau Capitoliului existând străduțe minuscule și întortocheate, vestigii ale unui timp îndepărtat.

Pe o asemenea străduță, pornind de la templul Florei și urcând către teatrul lui Marcellus, pătrunde un grup de soldați venind pe via Flaminia din partea de nord a orașului, care se duc să-și vadă prietenii, într-o casă frumoasă, înconjurată de `grădini imense, renumită mai ales pentru măslinul secular servind drept punct de reper pentru cei ce caută locuința respectivă.

Avea un aspect ciudat. Tăcută de-a.lungul zilei și scufundată în întuneric atunci când stelele își urmau traseul milenar pe boltă, părea părăsită, moartă, o adevărată ruină, în timp ce alte case, chiar mai mici, prindeau viață la lumina torțe lor.

Coloane de marmură împodobeau parterul și sprijineau două etaje. Un prag de porfir făcea trecerea către peri stil. Bănuiai, și nu fără motiv, un lux asemănător și în interior. Dar cine întreținea acest stil de viață al stăpâni lor? Cine se ocupa de bunăstarea lor?

Probabil că proprietarii acestei vile, la fel de dezolantă în interior pe cât fusese cândva de somptuoasă, avuseseră averi mari și o mulțime de sclavi. Unde erau ei acum?

Un secretar bătrân, portarul și câțiva sclavi împărțeau cu ei o existență nesigură. Ei îndeplineau serviciile indispensabile tânărului moștenitor Cecilius Helvidius care trăia, împreună cu mama sa Anteia, în cea mai severă sărăcie, de când ultimul Flavian, într-un acces monstruos de furie, lovise aristocratica familie cu nenorociri teribile.

Altădată, în locuința familiei Helvidius, ca în orice altă locuință romană bogată, începând din zori și până la ora siestei, înainte de căderea nopții, când nu te puteai aventura afară singur, mulțimea de sclavi era într-o permanentă forfotă, ca într-un stup. Munceau plini de zel pentru a le asigura stăpâni lor lor, oameni nobili și plini de omenie, cele mai bune condiții de viață. Unde erau clienții care, odinioară, umpleau vestibulul dimineața?

Nefericiții urmași ai lui Helvidius Priscus, supraviețuind asasinatelor în urma cărora dispăruseră părinții și bunicii lor, nu mai aveau mijloace să întrețină sclavi inutili, drept care îi trimiseseră pe domeniile pe care le mai aveau la țară și duceau o viață nu numai grea și modestă, dar și obscură, nesemnificativă. Nenorocirile însă nu se terminau aici.