Dorul de bunica și Pacea lui Hristos
Motto: „Afară ninge liniștit
Și-n casă arde focul, Iar noi pe lângă mama stând
De mult uitarăm jocul.
În casă patul e făcut,
Dar cine să se culce. Când mama spune de Iisus
Cu glas duios și dulce”
Așa începeau serile dulci de iarnă ale copilăriei mele, petrecute de multe ori la gura sobei din iatacul bunicii. Desigur, pe vremea aceea nu aveam ochii sufletului luminați de „Lumina lui Hristos”, drept pentru care tot ceea ce era legat de biserică, avea aerul unui basm, unei frumoase povești, bună „de adormit copii” – gândeam eu ceva mai târziu – în vremea adolescenței mele păgâne. De altfel toată copilăria mea a fost într-un fel pecetluită de „sfințenia” din casa bunicii din Târgoviște, unde petreceam mai mult de jumătate din viață, ocrotită de binecuvântările bunicii, care păstra adânc în sufletul ei pravoslavnic de ucraineancă o credință curată și plină de semnificații divine, tradusă în gesturi mărunte de zi cu zi, cum ar fi binecuvântarea pâinii la masă sau însemnarea cu sfânta cruce, trimiterea mea la grădiniță sau școală – întotdeauna însemnată pe cap cu trei cruci – făcute din adâncul sufletului ei de bunică creștină.
La serile de iarnă minunate, din postul Crăciunului, când stăteam cu toții în fața focului din sobă și ascultam poveștile creștine ale bunicii, în timp ce bunicul scotea din spuză cartofi copți și porumb, se adaugă în dulceața amintirilor mele și zilele înălțătoare din zilele Paștilor, pe care abia le așteptam – nu pentru fiorul religios al momentului, de care nu eram conștientă atunci – ci pentru bucuria de a sui dealul cu bunica către mânăstirea Dealu aflată la ieșirea din Târgoviște. Acel loc, pentru mine – cel puțin la momentul acela – era echivalent cu raiul pe pământ. Bunica cu prietenele ei vizitau la chilie călugării bătrâni și bolnavi, ducându-le bucate minunate, pe care cu mare grijă le pregătiseră pentru acele zile sfinte. Apoi ne așezam pe iarbă, în spatele mânăstirii, în zumzetul albinelor și în mirosul dulce al zambilelor și ghioceilor care împodobeau dealul mânăstirii.
Atât cartofii copți în spuză în mijlocul iernii, cât și ouăle înroșite și cozonacul, mâncate la mânăstirea Dealu, aveau în ele ceva de ritual, ceva de sfințenie, care a produs o impresie deosebită în sufletul meu păgân de la acea vreme și care s-a dovedit drept comoara cea mai de preț din amintirea mea, când, la 33 de ani, am stat cu bune și rele în fața lui Hristos Împăratul meu și Dumnezeul meu și am primit de la El „haina luminoasă a botezului”.
În ziua când am pășit nedumerită pragul mânăstirii Cemica, toate aceste amintiri au țâșnit la lumină – atrase parcă de Lumina lui Hristos. În cele trei luni de primăvară ale anului 1986, acolo, în ostrovul Cernicăi, am simțit cu adevărat, pentru prima oară în viața mea, Chemarea deplină a lui Hristos, iar catalizator a fost lumina ce strălucea din amintirea bunicii și a micilor ei gesturi de dragoste, pline de înțelesuri creștine. Din momentul acela, m-am „îmbrăcat în Hristos” și „m-am altoit tainic la Trupul Său mistic”, primind Viață în trupul meu împrospătat, întinerit și îndumnezeit.
Prima întâlnire cu „parfumul brațelor bunicii”, am simțit-o mai profund în chilia plină de sfințenie a părintelui Argatu din ostrovul Cernicăi, unde am participat la multe rugăciuni și dezlegări făcute de dânsul și unde „se odihnea” Darul Duhului Sfânt. Desigur, pentru toți credincioșii, era firesc ca în chilia părintelui să miroasă puternic a busuioc, deoarece părintele avea mai multe mănunchiuri de busuioc cu care ne binecuvânta cu agheasmă la sfârșitul rugăciunilor.
Ei... dar bunicuța mea era o bunică de modă veche, așa că avea prin toate colțurile casei, la icoane, în sertare, în dulapuri, între rufe și haine, multe, multe buchețele de levănțică și busuioc uscate și prinse cu grijă ca și la mânecile și gulerele hainelor. Motivul era desigur alungarea insectelor dăunătoare și distrugătoare.
Parfumul acela, țâșnind acum din mâinile părintelui, combinat cu amintirea bunicii, a avut un efect deosebit de puternic asupra sufletului meu de neofit în ale creștinismului, aducându-mă cumva la starea de nevinovăție a copilăriei, dar țintuindu-mă cumva și pe crucea imaginară, într-un drum de Golgotă, drum greu care abia începea și în care speram că bunicuța mea (pe care o intuiam că se află în împărăția Cerurilor) să mă însoțească și să mă ajute să ajung și eu la măsura ei, pe care abia acum o apreciam la adevărata valoare.
Acesta a fost momentul din viată când Bunul Dumnezeu a dăruit în sufletul meu „dorul de acasă”. Desigur că era un dor de „acasă ceresc”. Deși la mine în suflet acest dor era mai mult pământesc, totuși, când am început să aprofundez înțelesurile duhovnicești din Biblie, din cărțile de rugăciuni, din Psaltire, am înțeles că „dorul de bunica”, de liniștea și pacea din preajma ei, se unea acum cu liniștea și pacea din preajma părintelui Argatu și că, de fapt, Pacea lui Hristos era cea care îi străbătea pe amândoi (bunica și părintele) și implicit pe mine. |
Adevăr Divin
