Vise curajoase

Fizica modernă ne spune că, prin fiecare gând pe care îl avem, noi visăm lumea întru ființare. Vise curajoase ne arată cum să ne visăm lumea, cu forță și grație. Vechii șamani din America au înțeles că noi nu numai creăm experiența noastră legată de lume, dar visăm întru existență, chiar natura realității însăși – adică, „viața e doar un vis”. Dacă nu îți visezi propria viață, ești obligat să accepți coșmarul care este visat de alții. Această carte ne arată cum să ne trezim din coșmarul colectiv și să începem să visăm o viață plină de curaj și grație – un vis sacru, pe care șamanii l-au cunoscut și servit, de-a lungul timpului.
Alberto Villoldo ne revelează învățăturile vechii înțelepciuni care explică cum anume putem da naștere realității, din matricea invizibilă a creației. De asemenea, ne spune cum putem interacționa cu această matrice, pentru a visa o viață de pace, sănătate și abundență. El ne arată că, pentru a crea bucuria pe care o dorim, avem nevoie doar de curaj.

Introducere: Curajul de a visa 6

PARTEA I: DE LA COȘMAR LA VIS 25

Capitolul unu: Cum să scăpăm de coșmar 26
Capitolul doi: Scenariile coșmarurilor noastre 48
Capitolul trei: Trezirea în vremea visului 75
Capitolul patru: Conștiința, realitatea și cele patru niveluri de percepție 94
Capitolul cinci: Patru tipuri de curaj 112

PARTEA II: DE LA VISAT LA ACȚIUNEA CURAJOASÃ 135

Capitolul șase: Curajul ca acțiune 136
Capitolul șapte: Practicați adevărul 163
Capitolul opt: Faceți curățenie în râul vieții voastre 187
Capitolul nouă: Fiți gata să muriți în orice clipă 209

Postfață 226
Mulțumiri 227
Despre autor 228

Capitolul 1. Cum să scăpăm de coșmar

„Eu cred în a te uita drept în ochii realității și a o nega.”

GARRISON KEILLOR

Pe când aveam 15 ani, eram îndrăgostit lulea de o fată, care și ea făcea parte din echipa națională de înot. Rose era cea mai frumoasă tânără pe care o cunoscusem vreodată și, ori de câte ori eram în apă cu ea, inima mea se umplea de durere. Eram mult prea timid și prea rușinos ca să-i spun ce simțeam, deși adesea înotam alături de ea și simțeam o plăcere pură, de fiecare dată când atingeam un mic val venit dinspre culoarul ei. Ne făceam turele unul lângă altul, separați numai de banda plutitoare dintre culoare, iar imaginația mea își lua zborul. Vedeam cum ne declarăm iubire nemuritoare, iar eu îi vedeam lacrimile de bucurie, când cădeam în genunchi și îi ceream să se căsătorească cu mine. Îmi imaginam zâmbetul ei când veneam acasă de la serviciu, în căbănuța noastră așezată pe panta unui deal și cum copiii noștri aleargă spre noi, râzând.

Eram prins complet în acest vis, care nu s-a adeverit niciodată pentru mine și pentru Rose. Un băiat mult mai încrezător, din echipa noastră, a pețit-o și, în cele din urmă, s-au căsătorit. În cele din urmă, eu m-am căsătorit cu o altă femeie, presupunând că viața mea avea să se desfășoare în conformitate cu fantezia pe care o rulam în cap, ca un film în care această femeie prelua rolul ui Rose, de soție și mamă iubitoare.

Spre marele meu șoc, am descoperit curând că această căsătorie de vis devenise un coșmar. Soției mele nu-i convenea sa aibă grijă de copiii noștri, în timp ce eu lucram, – iar la vremea aceea aveam un loc de muncă nesatisfăcător și epuizant. Cabana de pe panta dealului a devenit o casă de oraș, veche, într-un cartier zgomotos și periculos, în partea neplăcută a orașului San Francisco. Mă simțeam neputincios, blocat; cu cât încercam mai mult să-mi fac viața să funcționeze conform cu ceea ce imaginasem eu înainte, cu atât sufeream mai mult. După mulți ani și după eșecul acelei căsătorii, mi-am dat seama că trăisem într-un coșmar, țesut de cultura, de comunitatea și de familia mea. Nu îi pusesem niciodată la îndoială valoarea și nici nu-mi imaginasem că aș putea să creez altceva pentru mine.

Astăzi sunt mulți oameni într-o situație similară – deși poate că nu știu acest lucru. Poate chiar sunteți una dintre aceste persoane, prinsă într-o progresie lineară – de la școală la căsătorie, la carieră, copii și vârsta de mijloc – fără a vă pune întrebarea dacă această cale este cea potrivită și care vă este scopul. Într-un colț al conștiinței voastre, o voce slabă șoptește: „Trebuie că în viață există ceva mai mult decât asta”, dar vă e teamă să-i acceptați mesajul. Întrucât vă lipsește curajul de a admite că și voi conspirați la crearea coșmarului care nu vă face să vă simțiți plini de putere sau fericiți, alegeți doar să evitați să vă gândiți la el. Mergeți înainte cu greu, un pas după altul.

Ca să ne stingem setea de a avea un sens în viață și ca sa scăpăm din acest coșmar, deseori căutăm putere, faimă, influență autoritate sau bani, sperând că, dacă avem destul din acestea, poate că visul se va adeveri. Poate vom încerca să găsim o soluție rapidă, acționând impulsiv sau reprimându-ne sentimentele cu o sticlă de vin, cu o relație extraconjugală, sau cu o aglomerare de activități care ne țin atât de ocupați, încât pur și simplu nu avem timp să ne gândim, să simțim sau să visăm. Nu ne dăm seama că avem puterea de a ne trezi din coșmar și de a deschide ochii spre o nouă zi – și că putem să facem asta, fără să ne schimbăm partenerul, locul de muncă sau copiii.

Să depășim apatia

Putem să punem capăt coșmarului, în orice clipă, deoarece avem toate rețetele pentru fericire și succes care ne trebuie. Din păcate, le folosim doar rareori. Asta îmi amintește de o vizită recentă, pe care i-am făcut-o unui prieten de-al meu, prins într-o căsnicie disperată și într-un program care îl distrugea. Este supraponderal cu 20 de kg și își dădea seama că trebuie să facă mai multă mișcare și să mediteze, dar nu are timp pentru niciuna din aceste activități. Regimul lui alimentar este îngrozitor, deși știe că ar trebui să mănânce mai sănătos. În toate acestea, ironia e că rafturile prietenului meu sunt pline cu cărți de self-help... iar pe unele le-a scris chiar el! Sorbind dintr-un pahar de vin, a început să-mi spună despre suferințele lui.

„De ce nu-ți urmezi propriile sfaturi?”, i-am răspuns.

„Nu am timp și nu am bani”, mi-a mărturisit.

Omul acesta căzuse în apatie. Credința sa în propria-i neputință îl ținea blocat, incapabil să schimbe ceva în viața lui. Apatia se manifestă ca o depresie și ca o „neputință învățată” – credința că toate experiențele trecute sunt o dovadă a inutilității pure, pe care o conține încercarea de a-ți influența viata. Persoanele care suferă de neputință învățată cred că nu au niciun control asupra situațiilor în care se află – astfel că, și în cazul în care suferința lor este uriașă, nu vor întreprinde nici cea mai mică acțiune pentru a schimba lucrurile, pentru că, se gândesc ei – La ce bun?

Prietenului meu îi păsa suficient de mult de viața lui, încât să o privească cu duritate și să admită că nu mergea bine, dar, cu toate soluțiile de care era conștient, nu putea să-și adune eforturile, ca să le implementeze. Pur și simplu, nu avea curajul să acționeze. I-am spus ce îmi spusese bătrânul șaman din junglă – că putem să avem fie ceea ce vrem, fie motivele pentru care nu putem să avem ceea ce vrem. Colegul meu alegea mereu motivele pentru care nu putea avea ce dorea: „Nu am timp și nu am bani.”

Când aruncăm cu apă rece pe fiecare oportunitate pe care ne-o oferă viața de a repara o situație, ne epuizăm – pe noi înșine și pe toți cei din jurul nostru. Când suntem apatici, avem un șir nesfârșit de scuze pentru că nu putem să acționăm. Oamenii care ne iubesc și vor să ne sprijine devin epuizați și ne evită, pentru că nu suportă să mai audă încă un motiv pentru care nu avem forța să ne schimbăm viața.

Apatia este opusul curajului. Ea ne face atât de lași, încât plutim prin viață ca niște fantome, deconectați de orice fel de scop sau de pasiune. Ne facem probleme în legătură cu tot ce nu e bine în lume și în viața noastră, dar nu suntem în stare să recunoaștem că am putea să schimbăm ceva. Nu găsim curajul de a ne schimba – și nici nu ne obosim să-l căutăm.

Atunci când trăim fără curaj, creăm un coșmar, dar poate că nu ne dăm seama că este așa. Poate că nu suntem plini de mânie, înghețați de frică sau deprimați – ba poate ne simțim amuzați, mulțumiți sau fericiți, uneori – dar, în mod inevitabil, trăim momente în care suntem conștienți de cât de limitatoare și de opresivă este situația noastră. Ca și cum am fi prinși într-o ceață, ne simțim extrem de neputincioși: e ca și cum n-am .putea fugi suficient de repede, iar dacă vom striga după ajutor, limba nu se va mișca, sau nu ne va asculta nimeni, sau oamenii care ar veni să ne ajute ar face-o pentru propriile lor planuri, călcându-ne în picioare granițele și invadându-ne spațiul intim. Ce dând apatiei, ne blocăm și nu ne mai imaginăm cum ar putea să fie viața noastră. În loc de asta, rămânem la a ne spune că nu avem destul timp sau destui bani, sau că suntem prea grași sau prea slabi ca să schimbăm ceva, sau începem să elucubrăm despre cum o să vină cineva sau ceva să ne scape de tristețea și de neputința noastră.

În momentul de luciditate, dintr-un coșmar – atunci când îți dai seama că te afli într-o situație îngrozitoare – te trezești dintr-o dată cu ochii deschiși, așteptând ca frica și neputința să se împrăștie și te autoconvingi că acum ești în siguranță, pentru că ai revenit în „realitate”. Dar ce se întâmplă când coșmarul se desfășoară în viața ta, atunci când ești treaz? Momentul acela de luciditate nu vine să te scoată din momentul în care partenerul tău îți spune: „Nu te mai iubesc”, sau în care doctorul îți spune: „Îmi pare rău, e cancer”. Suferința ți se pare complet reală și nu vezi niciun mod de a te transporta într-o realitate mai bună.

Ca și atunci când sunteți adormiți, momentul în care sunteți conștienți de coșmarul pe care îl visați cu ochii deschiși este momentul în care aveți posibilitate a să-l schimbați. Însă este important să vă dați seama că voința nestrămutată și credința neclintită nu sunt suficiente, pentru a modifica într-un mod semnificativ circumstanțele voastre materiale. Dacă ar fi fost așa de ușor, ați fi putut, pur și simplu, să vă adunați hotărârea și intenția de a dori pentru voi un bilet câștigător la loto și o sănătate perfectă.

Nici poveștile cu zâne nu merg, pentru că ele înseamnă a visa dintr-o stare în care ești rănit sau nevindecat; în cele din urmă, prințul nu mai apare, sau se transformă la loc în broască, după cel de al treilea sărut. Dar, atunci când visați pentru voi o nouă realitate lăuntrică, evenimentele de afară vor începe să se alinieze cu schimbarea pe care ați făcut-o în interior. Poate că se va întâmpla lent, dar s-ar putea și să fiți surprinși de cât de repede se schimbă circumstanțele. Mai mult, visând curajos – adică trăind o viață care este în concordanță cu dorința sufletului vostru de a avea pace, sens și fericire – veți vedea că începeți să vă simțiți bucuroși și împliniți, indiferent ce se întâmplă în jurul vostru. Nu vă veți mai simți blocați în tot acel coșmar.

Coșmarurile noastre personale

Cu toții ne-am născut cu două grămezi de valize pe care le cărăm după noi: bagajul nostru psihologic și bagajul nostru genetic. Ambele moșteniri sunt răspunzătoare pentru scenariile coșmarurilor noastre personale. Chestiunile psihologice sunt țesute în poveștile pe care le spunem despre viața noastră și pe care le analizăm pe canapeaua terapeutului: mama era prea pretențioasă, respectul nostru de sine a avut de suferit, nu am avut niciodată încredere în noi înșine și suntem incapabili să fim cinstiți în relații, sau să perseverăm în obiectivele noastre. Aceste povești au un impact și asupra Câmpului nostru Energetic de Lumină (CEL) - Corpul de Lumină care ne cuprinde corpul fizic, ca și cum ar fi o a doua piele. De fapt, șamanii le văd ca pe probleme karmice, pe care, din punct de vedere energetic, le per¬cep ca pe niște amprente întunecate în CEL.
CEL organizează corpul în același mod în care câmpurile energetice ale unui magnet organizează pilitura de fier aflată pe o bucată de sticlă. însă CEL vă informează și gândurile, sentimentele și comportamentele; la rândul lor, acestea stabilesc de cine o să fiți atrași, cu cine o să vă logodiți și o să vă căsătoriți. în sfârșit, informația codificată în CEL este cea care vă predispune să aveți un anumit loc de muncă și un anumit fel de șef - și care determină temele ce vor apărea în relația voastră cu partenerul.
CEL este instrumentul prin care visați lumea întru ființare. El este compus din lumină și vibrație, astfel că ceea ce lăsați să vibreze în CEL este ceea ce creați în lume. Incapacitatea voastră de a vă ierta mama și de a merge mai departe face un semn în CEL, care rămâne acolo și după ce corpul fizic moare, astfel că este purtat în viața următoare. Rana aceasta vă va atrage către părinții prin care vă veți naște, pentru a materializa familia care să vă permită oportunitatea de a vă vindeca de acea karma. Dacă nu profitați de oportunitate și, în loc de asta, alegeți să rămâneți blocați în aceeași credință veche, că Mama mi-a distrus viața, sau că Barza nu m-a adus în casa care trebuia, rana rămâne nevindecată, iar voi sfârșiți prin a avea motivele pentru care nu puteți să aveți ce doriți și coșmarul vostru continuă (psihologii numesc asta ”constrângerea repetiției””)- Puteți să hotărâți să profitați de oportunitatea de a vă vindeca, sau puteți să rămâneți blocați în același vechi coșmar.
Șamanii vindecă rănile karmice, folosind tehnici specializate, prin care lucrează cu energia pentru a curăța amprentele întunecate din CEL, deoarece ele conțin informații care vor duce la boală. Am ajuns să înțeleg că ADN-ul este mașinăria care creează corpul, producând proteine, iar CEL este programul care îi dă instrucțiuni sistemului. Atunci când curățăm CEL, nu mai suntem blestemați să retrăim bolile părinților noștri sau să purtăm vechiul bagaj karmic, viață după viață. Nu mai cărăm după noi lanțurile propriilor noastre povești. (Un șaman poate să curețe amprenta unei răni karmice din CEL, folosind ”procesul de Iluminare”, pe care l-am descris detaliat în cartea mea anterioară, Șaman, vindecător, înțelept.”)
O rană din corpul nostru energetic poate să apară și în corpul nostru fizic, la nivelul organelor și al sistemelor. Ea ne va informa chiar și ADN-ul, creând o moștenire genetică pentru copiii noștri.