ISTORIA SECRETÃ

Una dintre numeroasele moșteniri ale trecutului este varietatea uluitoare de mistere. Unele intrigă, în timp ce altele sunt rezolvate destul de ușor, dacă sunt cercetate mai îndeaproape. Locuri misterioase, precum Stonehenge și Marea Piramidă, pot fi faimoase în întreaga lume, dar cât știm cu adevărat despre construirea sau scopul lor și despre oamenii care le-au ridicat? Artefacte ciudate, uneori de origini și cu motivații necunoscute, realizate cu ajutorul unor tehnologii avansate inexplicabile, ne oferă ocazia fascinantă de a arunca o privire asupra culturilor sofisticate ale lumii antice. Același interes îl prezintă oamenii înșiși. Tehnicile modeme, precum studiul ADN-ului și analiza izotopilor de oxigen (efectuată asupra emailului dinților, pentru a stabili originea unei persoane), aruncă o nouă și fascinantă lumină asupra popoarelor enigmatice ale istoriei antice. Uneori, odată cu rezolvarea unui puzzle, tehnica modernă a creat altele. De exemplu, analiza chimică a aristocratului înmormântat în preajma templului de la Stonehenge în urmă cu 4 200 de ani arată că este posibil ca acesta să se fi născut în Elveția. Ceea ce ridică următoarea întrebare: ce căuta atât de departe de casă?

Cuprins

Mulțumiri

Cuvânt înainte (Frank Joseph)  

Introducere

Partea I. Locuri misterioase

Ținutul pierdut al Atlantidei

Stonehenge din America: enigma de pe Mystery Hill

Petra: misteriosul oraș de piatră

Enigma de pe Silbury Hill

Troia: mitul orașului pierdut

Chichen Itza: orașul maya

Sfmxul: o ghicitoare arhetipală

Labirintul din Knossos și mitul Minotaurului

Santinelele de piatră de pe Insula Paștelui

Tărâmurile pierdute Mu și Lemuria

Stonehenge: centru cultural al strămoșilor

El Dorado: în căutarea Orașului pierdut al Aurului

Orașul pierdut Helike

Marele Canion: o comoară egipteană ascunsă?

Newgrange: observator, templu sau mormânt?

Machu Picchu: orașul pierdut al incașilor

Biblioteca din Alexandria

Marea Piramidă; o enigmă în deșert

Partea a II-a. Artefacte neexplicate

Desenele de la Nazca

Harta lui Piri Reis

Puzzle-ul nerezolvat al discului din Phaistos

Giulgiul din Torino

Sferele de piatră din Costa Rica

Talos: un robot grecesc antic?

Bateria din Bagdad

Figurile antice din Anglia

Artefactul din Coso

Discul Cerului din Nebra

Arca lui Noe și potopul

Calendarul maya

Mecanismul din Antikythera: un computer antic?

Un aparat de zbor

Manuscrisele de la Marea Moartă

Craniul de cristal blestemat

Manuscrisul.lui Voynich

Trupurile mlaștinilor din nordul Europei

Misterioasa viață și moarte a lui Tutankhamon

Adevăratul Robin Hood

Amazoanele: femeile luptătoare de la marginea civilizației

Misterul Omului Gheții

Istoria și mitul Cavalerilor Templieri

Puzzle-ul preistoric al lui homo floresiensis

Magii și steaua din Bethleem

Druizii

Regina din Saba

Misterul mumiilor din Tarim

Ciudata poveste a copiilor verzi

Apollonios din Tyana: taumaturgul antic

Regele Arthur și Cavalerii Mesei Rotunde

Partea a IV-a. Alte mistere asupra cărora merită să reflectăm

Locuri misterioase

Artefacte neexplicate

Personaje enigmatice

Bibliografie

Index

CIUDATA POVESTE A COPIILOR VERZI

În timpul tulburatei domnii a regelui Ștefan al Angliei (1135-1154), au avut loc o serie de apariții ciudate în satul Woolpit, de lângă Bury St. Edmunds, în Suffolk. În vremea recoltelor, în timp ce secerătorii lucrau la câmp, doi copii au ieșit din șanțurile adânci, săpate pentru a prinde lupii, cunoscute drept capcane pentru lupi (de unde și numele satului). Copiii, un băiat și o fată, aveau pielea verde și purtau haine ciudate, din materiale necunoscute. S-au plimbat prin jur uimiți, vreme de câteva minute, înainte de a fi duși de țărani in sat, unde localnicii s-au adunat să-i privească. Nimeni nu înțelegea limba vorbită de copii, așa că au fost duși în casa moșierului local Sir Richard de Calne, la Wikes. Aici au izbucnit în lacrimi și, vreme de câteva zile, au refuzat să mănânce pâinea și celelalte merinde care li s-au oferit. Dar când s-au adus păstăile proaspăt culese, copiii înfometați au făcut semne disperate că vor să mănânce. Când copiii au desfăcut vrejurile și n-au găsit nimic înăuntru s-au pus din nou pe plâns. După ce li s-a arătat cum să desfacă păstăile, copiii au supraviețuit cu această mâncare mai multe luni, până când au început să se obișnuiască și cu gustul pâinii.

Cu timpul, băiatul, care părea mai mic decât fata, a devenit deprimat. S-a îmbolnăvit și a murit. Dar fata s-a adaptat la noua sa viață și a fost botezată. Pielea ei și-a pierdut treptat culoarea verde și a devenit o tânără sănătoasă. A învățat engleza și s-a căsătorit cu un bărbat la King`s Lynn, în districtul învecinat, Norfolk, devenind „zburdalnică și nechibzuită”. Unele surse susțin că și-a luat numele Agnes Barre, iar bărbatul cu care s-a căsătorit era un bătrân ambasador al lui Henric al II-lea. Se spune, de asemenea, că actualul conte de Ferrers este descendent al acestei căsătorii. Nu e clar pe ce probe se bazează aceste afirmații, deoarece singurul ambasador cu acest nume la vremea respectivă era Richard Barre, cancelar al lui Henric al II-lea, arhidiacon de Ely și judecător regal la sfârșitul secolului al XII-lea. După 1202, Richard s-a retras pentru a deveni călugăr augustinian la Leichester, așa că e puțin probabil să fi fost soțul lui Agnes.

Când a fost întrebată despre trecutul ei, fata nu a reușit decât să relateze detalii vagi despre locul din care au venit copiii și cum au ajuns la Woolpit. A afirmat că ea și băiatul erau frați și veniseră din „tărâmul Sfântului Martin”, unde era crepuscul continuu, iar toți locuitorii erau verzi. Nu era sigură unde se afla căminul ei, dar un alt tărâm „luminos” putea fi văzut dincolo de un „râu de dimensiuni considerabile”, care îl despărțea de al lor. Și-a amintit că, într-o zi, aveau grijă de turmele tatălui pe câmp și le-au urmat într-o peșteră, unde au auzit niște clopote puternice. Vrăjiți, au mers prin întuneric mult timp, până când au ajuns la gura peșterii (probabil capcana pentru lupi), unde au fost imediat orbiți de lumina puternică a soarelui. Au rămas acolo pentru o vreme plini de uimire, iar când zgomotele cosașilor i-au înspăimântat, s-au ridicat și au încercat să scape, dar nu au reușit să găsească intrarea în peșteră înainte de a fi prinși.

Să existe vreo urmă de adevăr în această poveste extraordinară sau ar trebui catalogată drept una dintre istoriile fantastice ale cronicarilor englezi din Evul Mediu? Cele două surse originare provin din secolul al XII-lea. Prima este William de Newburgh (1136-1198), un istoric și călugăr englez din Yorkshire. Lucrarea sa principală, Historia rerum Anglicarum, este o istorie a Angliei din 1066 până în 1198, în care include și povestirea copiilor verzi. Cealaltă sursă este Ralph de Coggeshall (mort în jurul anului 1228), al șaselea abate al Abației Coggeshall din Essex, din 1207 până în 1218. Relatarea sa despre copiii verzi este inclusă în Chronicon Anglicanum (Cronica engleză), la care a lucrat între anii 1187 și 1224. După cum se poate observa din aceste date, ambii autori au menționat incidentul la mulți ani după ce se presupune că a avut loc. Faptul că nu există nicio mențiune a copiilor verzi în Anglo-Saxon Chronicles (Cronicile anglo-saxone), care se ocupă de istoria engleză până la moartea regelui Ștefan în 1154 și include multe povestiri fantastice populare la acea vreme, ar putea indica faptul că incidentul s-a petrecut mai degrabă în timpul domniei lui Henric al II-lea decât în cea a regelui Ștefan.

Ralph de Coggeshall, care locuia în Essex, districtul învecinat cu Suffolk, ar fi avut cu siguranță acces direct la oamenii implicați în acest caz. De fapt, el precizează în cronicile sale că a auzit adesea această povestire de la Richard de Calne însuși, pentru care Agnes a lucrat ca servitoare. Dimpotrivă, William de Newburgh, care locuia într-o mănăstire îndepărtată din Yorkshire, nu ar fi avut acces direct la descendenții martorilor acestor evenimente, deși a folosit sursele istorice contemporane, după cum reiese din cuvintele sale: „Am fost copleșit de numărul și competența martorilor”. Povestea copiilor verzi a rămas în imaginația populară de-a lungul istoriei, după cum o dovedesc referințele lui Robert Burton în The Anatomy of Melancholy, scrisă în 1621, și de o descriere bazată pe surse din secolul al XII-lea, în The Fairy Mythology (1828), de Thomas Keightley. Se spune că copiii verzi au mai fost văzuți o dată, într-un loc numit Banjos, în Spania, în august 1887. Totuși, detaliile acestui eveniment sunt aproape identice cu cele din cazul Woolpit, iar povestirea pare să-și aibă originea în cartea lui John Macklin, Strange Destinies (1965). Nu există niciun loc Banjos în Spania, iar relatarea este doar o repovestire a cazului din Anglia secolulului al XII-lea.

Diverse explicații au fost furnizate pentru enigma copiilor verzi din Woolpit. Cea mai excentrică sugerează că acești copii provin dintr-o lume ascunsă în interiorul pământului și că au pășit cumva printr-o ușă dintr-o dimensiune paralelă sau că sunt extratereștri ajunși din întâmplare pe Pământ. Un susținător al acestei din urmă teorii este astronomul scoțian Duncan Lunan, care sugerează că acești copii erau extratereștri transportați pe Pământ de pe o altă planetă, din greșeală, în urma unei erori a transmițătorului de materie. O legendă locală leagă copiii verzi de Copilașii din Pădure, o povestire populară, publicată pentru prima oară în Norwich, în 1595, al cărei decor ar fi fost Pădurea Wayland, aproape de Pădurea Thetford, la granița dintre Norfolk și Suffolk. Povestirea descrie un conte medieval din Norfolk, unchiul și tutorele a doi copii mici, un băiat (de trei ani) și o fetiță mai mică. Pentru a le moșteni banii, unchiul angajează doi bărbați care să-i ducă în pădure și să-i omoare, dar bărbații nu reușesc să comită fapta și îi abandonează în Pădurea Wayland, unde, în cele din urmă, mor de foame și frig. Varianta Woolpit mută drama în Pădurea Woolpit, chiar lângă sat, iar aici copiii supraviețuiesc unei încercări de otrăvire cu arsenic. Ajung pe pârloaga Woolpit, unde sunt găsiți de cosași. Arsenicul a fost pentru unii explicația culorii verzi a pielii. Ipoteza ca aceștia să fi fost copiii din secolul al XII-lea care au inspirat povestirea populară nu poate fi în întregime respinsă.

Explicația acceptată de majoritatea cercetătorilor a fost dată de Paul Harris în Fortean Studies (1998). În mare, teoria lui este aceasta: mai întâi, data incidentului a fost mutată în 1173, în timpul domniei succesorului regelui Ștefan, Henric al II-lea. A avut loc o imigrație continuă de țesători și negustori flamanzi în Anglia, începând cu secolul al XI-lea, iar Harris este de părere că, după ce Henric al II-lea a devenit rege, acești imigranți au fost persecutați, totul culminând cu bătălia de la Fornham, în Suffolk, în 1173, când mii de oameni au fost uciși. Conform teoriei sale, copiii erau flămânzi și, probabil, locuiseră în sau lângă satul Fornham St. Martin, de unde și referința la Sfântul Martin din povestire. Acest oraș, aflat la câțiva kilometri de Woolpit, este separat de acesta de râul Lark, probabil acel „râu de dimensiuni considerabile” menționat de fată. După ce părinții lor au fost uciși în conflict, cei doi copii au fugit în pădurea deasă și întunecată Thetford.

Harris spune că, dacă ar fi rămas ascunși multă vreme fără hrană suficientă, copiii ar fi dezvoltat cloroză din pricina malnutriției, de unde culoarea verde a pielii. El crede că au urmat sunetul clopotelor bisericii din Bury St. Edmunds și au dat peste unul dintre numeroasele pasaje din minele de cremene Grimes Graves, care datează din Neolitic, cu 4000 de ani în urmă. Au ieșit în cele din urmă în Woolpit și aici, copiii, uluiți, cu îmbrăcăminte neobișnuită și vorbind flamanda, trebuie să le fi părut foarte ciudați sătenilor care nu avuseseră contact cu acest popor.

Ingenioasa ipoteză a lui Harris sugerează răspunsuri plauzibile pentru multe dintre enigmele misterului din Woolpit. Dar teoria orfanilor flamanzi rătăciți are totuși câteva puncte slabe. Atunci când Hernic al II-lea a venit la putere și a decis să expulzeze mercenarii flamanzi angajați anterior de regele Ștefan, țesătorii și negustorii flamanzi care locuiau aici de generații nu ar fi fost prea afectați. În războiul civil de la Fornham din 1173, mercenarii flamanzi, angajați să lupte împotriva armatelor regelui Henric al II-lea, au fost măcelăriți, împreună cu cavalerii rebeli alături de care luptaseră. Acești mercenari nu și-ar fi adus familiile cu ei. După înfrângere soldații flamanzi rămași s-au răspândit prin tară și mulți au fost atacați și uciși de localnici. Cu siguranță că un moșier precum Richard de Calne, un membru al gospodăriei sale sau un musafir, ar fi fost destul de educați încât să-și dea seama că limba vorbită copii era flamanda. La urma urmelor, trebuie să fi fost larg răspândită în estul Angliei, la acea vreme.

Teoria lui Harris despre copiii care s-au ascuns în pădurea Thetford, au auzit clopotele de la Bury St. Edmunds și au fost, astfel, conduși prin galeriile subterane la Woolpit are, de asemenea, puncte slabe din punct de vedere geogafic. Mai întâi, Bury St. Edmunds se află la 40 km de pădurea Thetford. Copiii nu ar fi putut auzi clopote bisericii de la o asemenea distanță. În plus, minele de cremene se limitează la zona pădurii Thetford. Nu există niciun pasaj subteran care să ducă la Woolpit și, dacă ar exista, ar avea 50 km lungime, cale prea lungă de străbătut pentru doi copii flămânzi. Chiar dacă copiii verzi ar proveni din Fonham St. Martin, tot le rămân 16 km de mers până la Woolpit. Cât despre „râul de dimensiuni considerabile”, râul Lark este mult prea îngust pentru a putea fi considerat astfel.

Există multe aspecte ale povestirii din Woolpit care se regăsesc folclorul englez, iar unii consideră copiii verzi drept personificări ale naturii, legate de Bărbatul Verde sau Jack-cel-Verde din folclor sau chiar de Cavalerul Verde din mitul arturain. Poate că au legătură cu elfii și zânele în care, până în urmă cu un secol sau două, credeau mulți oameni. Dacă este vorba despre un basm, atunci este unul neobișnuit, având în vedere că fata nu se mai întoarce niciodată în căminul ei din altă lume, ci rămâne alături de un muritor. Probabil că expresia enigmatică a lui Ralph de Caggeshall, conform căreia fata era „zburdalnică și nechibzuită”, sugerează că a păstrat o parte din sălbăticia ei de zână. Culoarea verde a fost întotdeauna asociată cu lumea cealaltă și cu supranaturalul. Înclinația copiilor pentru păstăile verzi sugerează o altă legătură cu lumea de dincolo, căci se spune că fasolea era hrana morților. În religia romană, Lemuria era un festival anual în care oamenii aduceau ofrande de fasole pentru a exorciza fantomele malefice ale morților (Lemuri) și a le alunga din case. În Antichitate, în Grecia, Roma și Egipt, precum și în Anglia Evului Mediu, se credea că fasolea conține sufletele morților.

Deși povestea din Woolpit este menționată în două surse din secolul al XII-lea, trebuie să ținem minte că cronicile vremii, deși descriau evenimente politice și religioase, înșirau și multe semne, minuni și miracole care nu ar putea fi acceptate astăzi, dar care erau crezute la vremea respectivă, chiar și de oameni educați. Probabil că ciudata apariție a copiilor verzi a fost un simbol al vremurilor tulburi și schimbătoare, în combinație cu mitologia locală și credințele populare despre zâne și viața de apoi. Oricare ar fi adevărul în această chestiune, dacă urmașii lui Agnes Barre nu vor fi localizați, așa cum au sugerat unii, sau dacă nu se vor mai găsi documente contemporane relevante, povestirea copiilor verzi va rămâne unul dintre cele mai uluitoare mistere ale Angliei.