Adevăr Divin
Fericirea. Un drept cu care ne naștem, o cale de a-l valorifica
| Toți ne dorim fericirea, dar cum să o aflăm, cum să o păstrăm și cum, chiar, să o definim? Acestei întrebări, filozofice prin excelență, tratată între pesimism și zeflemea de gândirea occidentală, Matthieu Ricard îi oferă răspunsul budist: un răspuns exigent, dar liniștitor, optimist și accesibil tuturor. Să încetăm a mai căuta fericirea în afara noastră, să învățăm să privim în noi înșine, să adoptăm o atitudine mai meditativă și mai altruistă față de lume. |
28.00 23.80 RON (Stoc 0)
• Adresa de e-Mail la care dorești să primești notificarea
Detalii:
| Beneficiind de o dublă cultură, de experiența de călugăr, de frecventarea marilor înțelepți și de cunoașterea textelor sacre, unul dintre ambasadorii occidentali cei mai populari și recunoscuți ai budismului, autorul ne propune o reflecție pasionantă despre fericirea autentică și modalitățile de a o atinge. Cercetător în genetică celulară, discipol al lui Frangois Jacob, Matthieu Ricard a optat pentru budism și este astăzi unul dintre cei mai mari specialiști din lume. Trăiește în Himalaya de mai bine de treizeci și cinci de ani, în apropierea marilor maeștri spirituali. Interpretul de limbă franceză al lui Dalai Lama, fotograf, traducător și editor al textelor sacre, trăiește în mănăstirea Shechen din Nepal, unde se consacră vieții monastice, diverselor proiecte umanitare și protejării culturii tibetane și Tibetului. |
Cuprins:
Introducere ... 11 |
Fragment:
Introducere
Dimineața devreme, când stau pe pajiștea din fața chiliei mele, cuprind cu privirea înaltele vârfuri himalayene de sute de kilometri, care sclipesc în lumina răsăritului de soare. Într-adevăr, este foarte departe de Institutul Pasteur unde, acum 35 de ani, efectuam cercetări despre divizia celulei, împărțind gene pe cromozomul bacteriei Escherichia coli. Pare a fi o transformare destul de radicală. Oare am renunțat la lumea occidentală? Renunțarea, cel puțin așa cum este ea percepută de budiști, este un concept foarte prost înțeles. Nu înseamnă renunțarea la ce este bun și frumos. Ce stupid ar fi! Înseamnă să te desprinzi de insatisfacție și să te îndrepți cu determinare spre ceea ce contează cu adevărat. Înseamnă libertate și înțelegere – libertate de confuzia mentală și acțiunile egoiste, înțelegere prin introspecție și bunătate. La 20 de ani aveam o idee despre ce nu voiam – adică o viață lipsită de sens – dar nu puteam să-mi dau seama ce voiam. Adolescența mea nu a fost deloc plictisitoare. Îmi aduc aminte cât am fost de exaltat când, la 16 ani, am avut șansa de a merge, împreună cu un prieten de-al meu jurnalist, să luăm prânzul cu Igor Stravinsky. Sorbeam pur și simplu tot ce spunea. Mi-a oferit un autograf pe o copie a unei note din Agon, pe atunci o lucrare mai puțin cunoscută, dar de care eram extrem de atașat. A scris aceste cuvinte: „Pentru Matthieu, Agon, pe care și eu o îndrăgesc foarte mult.” În cercul intelectual în care se mișcau părinții mei nu lipseau întâlnirile captivante. Mama mea, Yahne Le Toumelin, o pictoriță renumită, plină de viață, poezie și căldură umană, care și ea a devenit călugăriță budistă, era prietenă cu nume mari ale suprarealismului și artei contemporane – Andre Breton, Leonora Carrington, Maurice Bejart, pentru care a pictat numeroase decoruri. Tatăl meu, care, sub pseudonimul Jean-François Revel, a devenit unul dintre pilonii vieții intelectuale franceze, organiza serate memorabile pentru marii filosofi și mințile creative ale acelui timp: Luis Bunuel, Emmanuel Cioran, filosoful deznădăjduit; Mario Suares, care a eliberat Portugalia de jugul fascist; Henri Cartier-Bresson, „ochiul secolului” și mulți alții. În 1970 tatăl meu a scris lucrarea „Fără Marx și Isus” în care și-a exprimat repulsia față de totalitarismele politice și totodată religioase. Cartea a fost un bestseller în Statele Unite timp de un an. În 1967 am fost angajat ca tânăr cercetător la Institutul Pasteur, la laboratorul de genetică celulară al lui François Jacob, căruia, nu demult, i s-a decernat Premiul Nobel pentru medicină. Acolo am lucrat cu câteva dintre cele mai renumite nume în biologia moleculară, printre care Jaques Monod și André Lwoff, care luau prânzul împreună în fiecare zi la masa publică dintr-un colț al bibliotecii, alături de oameni de știință din toată lumea. François Jacob avea doar trei doctoranzi. Îi mărturisise unui prieten comun că mă acceptase ca doctorand nu numai datorită activității mele universitare, dar și pentru că auzise că plănuiam să construiesc un harpsicord, un vis pe care nu mi l-am îndeplinit niciodată, dar datorită căruia mi-am câștigat locul în acel laborator atât de râvnit. Eram, de asemenea, pasionat de astronomie, ski, navigație și ornitologie. La 20 de ani am publicat o carte despre animalele migratoare. Am învățat arta fotografiei de la un prieten fotograf profesionist, renumit în întreaga lume, și am petrecut multe zile pândind cufundaci și gâște sălbatice în mlaștinile din Sologne și de-a lungul plajelor Atlanticului. Am petrecut ierni întregi pe pârtiile Alpilor mei natali și veri de-a rândul pe plajele oceanului împreună cu prietenii unchiului meu, printre care și Jacques-Yves Le Toumelin care, la scurt timp după cel de-al Doilea Război Mondial, a făcut una dintre primele călătorii solo în jurul lumii, într-o barcă cu pânze de treizeci de picioare. El a fost cel care mi-a făcut cunoștință cu tot felul de oameni neobișnuiți: aventurieri, exploratori, mistici, astrologi și metafizicieni. Într-o zi am mers să-i facem o vizită unui prieten, iar pe ușa studioului său din Paris am găsit următoarea notă: „Îmi pare rău că nu vă pot primi – am plecat în Timbuktu pe jos.” Viața era departe de a fi plictisitoare, dar ceva esențial lipsea. În 1972, când aveam 26 de ani și mă săturasem de viața pariziană, m-am hotărât să mă mut la Darjeeling, în India, sub umbra lanțului himalayan, pentru a studia cu un mare maestru tibetan. Cum am ajuns la această răscruce? Persoanele cu totul neobișnuite pe care le-am întâlnit aveau, fiecare în parte, propriul geniu. Mi-ar fi plăcut să cânt la pian ca Glenn Gould sau să joc șah ca Bobby Fisher, să am talentul poetic al lui Baudelaire, talentul poetic al lui Baudelaire, dar nu-mi doream să devin ceea ce erau ei la nivel uman. În ciuda calităților lor artistice, științifice și intelectuale, când se ajungea la altruism, deschidere către lume, determinare și bucuria de a trăi, capacitățile lor nu erau cu nimic mai bune sau mai rele decât ale oricăruia dintre noi. Totul s-a schimbat când am întâlnit câțiva oameni remarcabili, care erau un exemplu pentru o viață împlinită. Înainte de aceste întâlniri am fost inspirat de lucrările unor mari nume precum Martin Luther King Jr. și Mohandas Gandhi, care, doar prin puterea calităților lor umane, au putut să-i inspire și pe alții să-și schimbe stilul de viață. Când am împlinit 20 de ani am văzut o serie de documentare realizate de un prieten de-al meu, Arnaud Desjardins, despre marii maeștri spirituali care au fugit de nemiloasa invazie a Chinei comuniste în Tibet. Acum trăiau ca refugiați în India și Butan. Am fost surprins. Toți aveau aspect fizic diferit, dar cu toții emanau o frumusețe interioară, compasiune și înțelepciune izbitor de asemănătoare. Nu am putut să-I întâlnesc pe Socrate, să ascult prelegerile lui Platon sau să stau la picioarele Sfântului Francis, dar, deodată, chiar înaintea ochilor mei, erau zeci de astfel de oameni. Nu mi-a luat mult să mă hotărăsc să plec în India pentru a-i întâlni. Cum aș putea să descriu prima mea întâlnire cu Kangyur Rinpoche, în iunie 1967, într-o căbănuță din lemn, la câțiva kilometri de Darjeeling? Radia bunătate interioară și stătea cu spatele la o fereastră ce se deschidea spre marea de nori prin care vârfurile maiestoase ale Himalayei se ridicau la o altitudine de peste 7.000 de metri. Cuvintele nu pot descrie profunzimea, calmul și compasiunea care emanau din el. Timp de trei săptămâni am stat de dimineața până seara în fața lui și am avut impresia că făceam ceea ce oamenii numesc meditație – cu alte cuvinte, mă concentram asupra mea în fața lui, încercând să văd ce se afla în spatele gândurilor mele. Dar numai după ce m-am întors din India, în timpul primului an la Institutul Pasteur, am realizat cât a fost de importantă întâlnirea mea cu Kangyur Rinpoche. Am conștientizat că descoperisem o realitate care putea să-mi inspire întreaga viață și să-i ofere direcție și sens. Numai după mai multe călătorii ulterioare, pe care le-am făcut în fiecare vară între 1967 și 1972, am realizat că uitam cu totul de viața mea din Europa de fiecare dată când ajungeam la Darjeeling. Iar restul anului, când eram la Institutul Pasteur, gândurile mele se îndreptau fără încetare spre Himalaya. Învățătorul meu, Kangyur Rinpoche, mă sfătuise să-mi termin studiile de doctorat, așa încât nu am grăbit lucrurile. Dar cu toate că am așteptat mai mulți ani, nu mi-a fost greu să iau o decizie pe care n-am să o regret niciodată: să plec și să trăiesc acolo unde voiam. Tatăl meu a fost dezamăgit să vadă cum am pus capăt atât de abrupt unei cariere ale cărei începuturi, credea el, erau promițătoare. În plus, ca un agnostic convins ce eram, nu a luat prea în serios budismul, chiar dacă, așa cum scria, „nu am nimic împotriva budismului pentru că abordarea sa nealterată și directă i-a conferit o poziție distinctă printre doctrinele religioase și a câștigat respectul câtorva dintre cei mai exacți filosofi occidentali.” Deși mulți ani nu ne-am văzut prea des –venea să mă viziteze în Darjeeling și mai târziu în Butan – am rămas apropiați, iar când a fost întrebat de jurnaliști a răspuns: „Singurii nori care au umbrit vreodată relația dintre noi au fost cei ai musonului asiatic.” Ce am descoperit nu se va putea numi niciodată credință oarbă. Era o știință bogată și pragmatică a minții, o artă altruistă de a trăi, o filosofie pli~ă d~ sens și o practică spirituală care a condus la o adevărata transformare interioară. În ultimii 35 de ani, nu am fost niciodată în contradicție cu spiritul științific, așa cum îl înțeleg eu – ca pe o căutare empirică a adevărului. Am întâlnit și oameni care erau foarte fericiți. De fapt era vorba de mai mult decât ceea ce numim noi, în general, fericire: aveau o înțelegere profundă a realității și a naturii minții și erau extrem de buni cu ceilalți. De asemenea, am înțeles că, deși unii oameni sunt natural mai fericiți decât alții, fericirea lor este în continuare vulnerabilă și incompletă și că atingerea unei fericiri durabile este o artă. Este nevoie de un efort susținut pentru antrenarea minții și dezvoltarea unui set de calități umane, cum ar fi pacea interioară, înțelegerea și dragostea altruistă. Se întruniseră toate elementele pentru a-mi găsi calea spre o viață împlinită: un mod de gândire profund și sănătos și exemplul viu al celor care întruchipau înțelepciunea în cuvintele și faptele lor. Aici nu se regăsea nimic din expresia „fă ce spun, nu ce fac”, care descurajează atât de mulți căutători ai adevărului în toată lumea. Am rămas în Darjeeling șapte ani. Am trăit alături de Kangyur Rinpoche până la moartea sa, în 1975, apoi am continuat să studiez și să meditez într-un schit mic, puțin mai sus de mănăstire. Am învățat limba tibetană: pe care acum o folosesc cel mai mult în viața mea de zi cu zi din est. În această perioadă l-am întâlnit pe cel de-al doilea învățător important al meu, Dilgo Khyentse Rinpoche, cu care am petrecut treisprezece ani de neuitat în Butan și India. Era una dintre marile minți luminate ale timpului său, respectat de toată lumea, de la regele Butanului până la cel mai umil țăran, și a devenit un învățător apropiat al lui Dalai Lama. Călătoria interioară l-a dus spre o profunzime extraordinară a cunoașterii și l-a făcut să fie, pentru toți cei care l-au întâlnit, o sursă de bunăstare, înțelepciune și compasiune. În permanență nenumărați alți învățători și discipoli care veneau să-i întâlnească și să studieze cu el, așa că atunci când am început să traduc textele scripturilor tibetane în limbile vestice aveam întotdeauna comori vii de cunoaștere de unde puteam primi răspunsul la neclaritățile mele legate de texte. De asemenea, am fost traducătorul lui Khyentse Rinpoche și am călătorit cu el în Europa și Tibet, când a revenit pentru prima dată în Țara Zăpezilor, după treizeci de ani petrecuți în exil. În Tibet nu mai rămăseseră decât ruine. Șase mii de mănăstiri fuseseră distruse și majoritatea supraviețuitorilor – pentru că milioane de tibetani muriseră de foame sau din cauza persecuțiilor – petrecuseră cincisprezece sau douăzeci de ani muncind pe câmp. Întoarcerea lui Khyentse Rinpoche a fost ca un răsărit brusc de soare după o noapte lungă și întunecată. În India și apoi în Butan am trăit o viață simplă. Primeam câte o scrisoare la câteva luni, nu aveam radio și nu știam prea multe din ce se întâmpla în lume. În 1979 Khyentse Rinpoche a început să construiască o mănăstire în Nepal pentru a păstra moștenirea tibetană. Artiști, savanți, meditatori, filantropi și mulți alții se strângeau la Mănăstirea Shechen. De la moartea lui Khyentse Rinpoche, în 1991, am stau mai mult sau mai puțin permanent acolo, ajutându-l pe nepotul lui Rinpoche, Rabjam Rinpoche, starețul Mănăstirii Shechen, să împlinească visul învățătorului nostru. |