Stările sufletești

Bună dispoziție, pace interioară, încredere, seninătate, dar și gânduri negre, neliniște, nostalgie, enervare, disperare… Amestec subtil de emoții și gânduri, stările noastre sufletești sunt inima legăturii noastre cu lumea. Mereu prezente, mereu influente, ele însoțesc fiecare moment al vieții noastre. Christophe André ne învață să coborâm în noi, să intrăm în contact cu stările noastre sufletești și să le controlăm, ceea ce poate schimba totul în viața noastră.

Cuprins:

PARTEA ÎNTÂI: Existențe
1. Stări sufletești: pentru a înțelege
2. Dureri și plăceri ale stărilor sufletești
3. Ruminații și derapaje
4. Introspecții

PARTEA A DOUA: Suferințe
5. Stări sufletești dureroase
6. Neliniști
7. Resentimente
8. Tristeți
9. Disperări

PARTEA A TREIA: Echilibre
10. Fragilități
11. Calmul și energia
12. Reglarea stărilor sufletești
13. Vindecarea maladiei materialiste

PARTEA A PATRA: Treziri
14. Viața în deplină conștiință
15. Compătimire, autocompătimire și forța blândeții
16. Fericiri
17. Înțelepciuni

CONCLUZIE: Pe mâine, viață
Note Mulțumiri

SÃ ÎNȚELEGEM STÃRILE SUFLETEȘTI

Ideea de stare sufletească nu aparține domeniului psihologiei științifice, ea își are rădăcinile mai degrabă în poezie și în bun-simț. Dar, cu toate acestea, este o realitate psihologică: fiecare înțelege despre ce este vorba. Ca psihiatru, cred că este vorba de un concept operațional și util meseriei mele, chiar dacă este poetic și vag; dar meseria mea de psihiatru nu este uneori tocmai poetică și vagă? De altminteri, dacă ne gândim bine, stările sufletești nu trimit la o realitate vagă, ci la o realitate complexă.

Stările sufletești s-ar putea defini spunând că sunt conținuturi mentale, conștiente sau inconștiente, ce amestecă stări ale trupului, emoții subtile și gânduri automate, și care vor influența majoritatea atitudinilor noastre. În general, nu le acordăm decât o mică atenție și nici nu le consacrăm eforturi, fie ca să le înțelegem, fie ca să le integrăm reflecției noastre, sau ca să le cerem să se pună în slujba noastră. Din fericire, ele fac acest lucru singure, de la sine: rolul și influența lor asupra a ceea ce suntem și facem sunt imense.

Gândiți-vă la influența proastei voastre dispoziții, a necazurilor voastre asupra voastră. Gândiți-vă la furiile voastre, exprimate sau nu, dar atât de adesea disproporționate în raport cu evenimentele imediate: nu provin ele în mod frecvent din ruminația unor stări sufletești de resentiment, de ranchiună, de umilință sau, pur și simplu, de decepție, de neliniște? Stări sufletești frământate în minte de o bucată de vreme și cu atât mai puternice cu cât nu vom fi fost conștienți de ele. Gândiți-vă, de asemenea – stările sufletești nu sunt doar un zbucium – la forța pe care vi-o pot da elanurile și entuziasmul vostru, la sprinteneala trupului vostru în zilele de bucurie, la avântul provocat de buna dispoziție.

Stările noastre sufletești sunt mai mult decât niște gânduri sau emoții: sunt amestecul acestora. Nicio emoție nu e lipsită de gândire, niciun gând nu e complet lipsit de amintiri, nicio amintire nu există fără emoție etc. Stările sufletești sunt expresia acestui mare amestec indisociabil a tot ceea ce se petrece în noi și în jurul nostru: amestec de emoții și de gânduri, de trup și de spirit, de în afară și de înăuntru, de prezent și de trecut. Acest amestec este în mod evident pe cât de bogat, pe atât de complicat: impur, unic, labil, reînceput mereu, niciodată exact același. Ca valurile mării...

Stările sufletești nu sunt doar o acumulare de idei, de emoții sau de senzații, ci și o construcție originală: fuziunea, sinteza pe care o efectuăm în mod automat între înăuntru (starea trupului și viziunea asupra lumii) și afară reactivitate față de ceea ce ni se întâmplă: suntem mișcați de evenimente). Stările sufletești sunt un fenomen fizic unificator: leagă trecutul, prezentul și viitorul într-un sentiment de coerență și de destin. Ele sunt ca lichidul conducător de electricitate: grație lor, totul se încinge și totul se limpezește, resimțim inspirație sau amenințare, suferințele noastre se domolesc încetișor sau se intensifică în mod excesiv.

„Fără să fi vrut, constat că începusem să mă gândesc la viața mea. Nu-mi dădusem seama, dar așa a fost. Credeam că nu fac altceva decât să văd și să aud, că nu eram decât o reflectare de imagini primite, pe tot parcursul leneșei mele plimbări, un ecran alb pe care realitatea proiecta culori și lumini în loc de umbre. Eram însă mult mai mult, fără să-mi dau seama. Eram, în plus, și sufletul care se refuză, iar în chiar acest mod de a observa, abstract, se afla încă o negare.” În acest scurt pasaj al magnificei sale Cărți a neliniștirii, Fernando Pessoa ne arată cum stările sufletești există în permanență, fără intervenția noastră voluntară. Suntem mai mult sau mai puțin conștienți în mod clar de acestea și, în orice caz, ele sunt mereu accesibile eforturilor noastre de introspecție. De unde rezultă importanța lor în ideea de „viață interioară”, care ar deveni ecoul unei „vieți exterioare” (chiar dacă lucrurile sunt, bineînțeles, ceva mai complicate și mai amestecate). Stările noastre sufletești își fac loc în fiecare dintre activitățile noastre. Completând un formular administrativ, vă gândiți că nu faceți altceva decât să-l completați. Dar nu, există și stări sufletești mai mult sau mai puțin șovăielnice care sunt, fără îndoială, în curs de a prinde viață: agasarea de a-și pierde timpul cu aceste hârțogării, grija de a nu face greșeli, dorința de a fi în altă parte, poate chiar câteva amintiri din copilărie despre unele neplăcute teme la tablă... Ca un buletin meteorologic psihic, stările noastre sufletești sunt un climat mental, frumos sau posomorât, uneori stabil pentru mai multe zile, alteori schimbător de mai multe ori într-o zi. ..

Tot ce rămâne în noi după ce a trecut trenul vieții...

Altă caracteristică a stărilor sufletești: remanența lor.

Remanența este persistența parțială a unui fenomen după dispariția cauzei sale. În esență, stările sufletești durează dincolo de situațiile care le-au justificat sau declanșat. Odată cu ele există și un frecvent fenomen de resurgență: reapariția lor, analizată cu mii de subtilități la distanță de zile sau de ani, face farmecul romanelor lui Marcel Proust: „Doar un moment al trecutului? Poate că mult mai mult; ceva care, comun trecutului și prezentului, este cu mult mai esențial decât ele două.” Stările sufletești sunt urma faptelor și a gesturilor noastre, toate interstițiile prin care trecutul nostru, sau așteptările noastre, iau loc la masa prezentului. Este tot ce rămâne în noi după ce a trecut trenul vieții.

Pentru a vorbi despre stările noastre sufletești dispunem de numeroase cuvinte: stare de spirit, umori, sentimente. Englezii vorbesc despre feeling, despre mood. În literatura științifică, termenul pe care îl prefer, cel mai apropiat, este cel pe care îl folosește cercetătoru1 în neuroștiințe Antonio Damasio, care vorbește despre „sentimente de arierplan”, denumire având meritul de a reaminti discreția acestora. Dar stări sufletești e mai frumos, nu-i așa?

Există numeroase moduri de a-ți apropia stările sufletești. Deseori, trebuie să te oprești. Să te oprești din ceea ce ești în curs să faci: din a munci, din a alerga, din a înjura întreaga lume... Stările noastre sufletești sunt întotdeauna acolo, un zgomot de fond. Te oprești și asculți, așa cum facem în pădure atunci când ne oprim din mers și ciulim urechile: auzim atunci vântul, copacii, păsările, tot freamătul pădurii. La început, e de ajuns pur și simplu să ne oprim și să observăm ce murmură în noi. Apoi, vrem să mergem puțin mai departe: în acest caz, va trebui să învățăm să ascultăm și să observăm mai bine stările noastre sufletești, de exemplu prin meditație, despre care vom vorbi, sau prin scrisul despre sine, despre care vom vorbi, de asemenea. Există, astfel, multe practici și moduri de învățare care ne vor permite să plonjăm în stările noastre sufletești și ne vor ajuta să le observăm, să le descompunem, pentru ca după aceea să putem să ne lăsăm mai bine în voia lor. În meditația zen există o frumoasă metaforă, cea a cascadei: fiecare dintre noi își poate observa stările sufletești, chiar rămânând foarte aproape de ele, asemenea cuiva care se plimbă și care s-a strecurat în spatele cascadei și se găsește în mod provizoriu la adăpost între stânci și torentul ce se prăbușește – puțin ud, puțin tremurând, dar apărat și privilegiat. Unul dintre obiectivele meditației denumite pe deplin conștiente este, astfel, acela de a sta o clipă deoparte și de a-ți vedea trecând stările sufletești, de a ți le descompune, de a ți le înțelege. Dar fără să încerci să oprești torentul: cine și-ar pune în gând să oprească apa unei cascade?

Subtilitatea și complexitatea stărilor sufletești

Când i-am chestionat pe apropiații mei ca să-mi dea exemple de stări sufletești resimțite, ceea ce le-a venit mai întâi în minte se învârtea în jurul ideii de pozitiv sau de negativ. Exemple de stări sufletești pozitive: a fi binedispus, a se simți liniștit, destins, „cool”... Exemple de stări sufletești negative: a fi plictisit, a fi prost dispus, a se simți îngrijorat. ..

Dar ceea ce e tipic pentru stările sufletești este amestecul, subtilitatea, sunt stările sufletești mixte, în care elementele plăcute se îmbină cu tonalitățile dureroase.

Astfel, în nostalgie, acest caracter mixt este clar descifrabil: acest „regret melancolic pentru un lucru revolut” asociază în același timp plăcerea (amintirile agreabile) cu durerea (pentru că sunt revolute). A-ți aminti, a zâmbi, dar a suferi din pricina amintirii. .. Nostalgia este îndeajuns de agreabilă pentru a avea dorința de a i te consacra, pentru a reveni la ea atât de des, orice s-ar întâmpla. În nostalgie, un strop de tristețe joacă rolul sării în bucate.

Și decepția este tipică pentru o stare sufletească. Ea se întemeiază pe amintirea unei încrederi acordate, care ar trebui să fie plăcută (a acorda încredere ne face bine: aceasta înseamnă că dispunem de legături fiabile), dar care este contaminată de ceea ce a pricinuit decepția (lipsă sau trădare). Atunci, după amărăciune, urmează tulburarea: decepția nu este doar o suferință emoțională, ci și o repunere în discuție a viziunii noastre asupra lumii. Am avut încredere, dar acest lucru nu mai este posibil. În mod ciudat (pentru cei care nu cunosc stările sufletești), decepția se termină adesea cu un gust dulce-amar: pentru că, într-un anumit fel, este o satisfacție dureroasă, o certitudine (iar certitudinile ne satisfac mai mult decât îndoielile): „Bănuiam eu, ar fi trebuit să bănuiesc...” Decepția este o stare sufletească care ne produce o durere mai întâi violentă, în care emoțiile înving gândurile, apoi trenantă, atunci când mușcătura acestor emoții lasă locul unor viziuni triste asupra lumii.