Centuria I. Catrenele 102
Singur în noapte în cercetări de taină;
Trepiedul de alamă îl susține.
O flacără plăpândă răsare din neant și
Face cu putință ceea ce n-ar trebui
socotit zadarnic.
Bagheta din mână se află între
picioarele trepiedului.
Stropește cu apă și tivul straielor
și picioarele sale.
O voce, teamă: tremură în veșmintele sale.
Divină splendoare; Dumnezeu e aproape.
Este posibil ca acestea să fie două dintre cele mai citate catrene din opera lui Nostradamus. Nu este deloc surprinzător că el oferă informații despre maniera în care își percepe profețiile, de vreme ce ar vrea să-și afirme abilitățile și experiența și probabil să îi învețe și pe alții în același timp. Unii l-ar putea acuza de „încifrare” sau citare eronată din vechile cărți magice, cu toate că o variantă a metodelor lui de trezire a conștiinței – care poate părea periculoasă – încă se mai folosește și astăzi, astfel că de ce să nu elogieze trecutul?
Nici un prezicător sau clarvăzător abil nu va începe să lucreze până când nu este sigur că există condiții propice, iar pentru unii, apariția unei „flăcări plăpânde” sau percepția unei iluminări psihice este condiția necesară sau precursorul acelor condiții propice. Mulți interpreți ai scrierilor lui Nostradamus consideră că trepiedul este suportul pentru retorta alchimistului. Totuși, Nostradamus, care se pricepea la alchimie, trebuie să fi fost conștient că scăunelul de alamă cu trei picioare sau trepiedul era un accesoriu al oracolului preoțesc cunoscut ca Branchidai (adepți ai lui Branchos) de la Didyma, din Asia Mică. Probabil că acest scăunel era folosit ca un conductor al energiilor ascunse necesare la prorocire.
Un mic exercițiu de gândire îi va arăta cititorului modern că alama, în combinație cu picioarele umede sau îmbrăcămintea umedă, va produce un curent electromagnetic slab, mai ales dacă se foloseau baghete ca mijloc de împământare a curentului electromagnetic. Această reacție va avea ca rezultat o vibrație, care putea fi interpretată, în primul rând, ca un „tremur în veșminte” pe care Nostradamus îl simțea, și în al doilea rând, ca vocea spiritului pe care o auzea.
Electricitatea statică ar putea fi explicația pentru apariția fizică a luminii și pentru o percepție subiectivă a „splendorii divine”. O asemenea atmosferă deosebit de încărcată putea provoca accelerarea ritmului cardiac și crea, de asemenea, condiții perfecte pentru scrutarea viitorului.
Probabil că starea de intensă conștiință de sine a lui Nostradamus îl înlocuia atunci pe Dumnezeu care adăsta prin preajmă, ceea ce noi astăzi am percepe mai degrabă ca pe o prezență a spiritelor călăuzitoare și ajutătoare. Prezicătorul nostru folosea fără îndoială tămâie și plante, cam la fel cum facem și noi astăzi, pentru a-și zămisli fantasmele.
Prin crearea acelorași condiții de fiecare dată când lucra, intra într-o stare de meditație – „o flacără plăpândă răsare din neant”. Se pare că astfel reușea să atingă cu ușurință o cunoaștere profundă.
CENTURIA VIII. CATRENUL 69
În preajma celui tânăr bătrânul înger este umilit
Dar se va ridica deasupra lui până la urmă;
Zece ani cel mult va colinda bătrânul până ce
va fi din nou umilit,
Din trei doi unu, al optulea serafim.
Este puțin probabil că omul obișnuit va înțelege în totalitate semnificația Da acestui catren, dacă nu are cunoștințe de religie. Nostradamus a recunoscut, probabil prin intermediul viziunilor sale, că vechiul mod de viață și ideile depășite trebuie să facă loc noului și că el însuși – „bătrânul înger” – cu toată știința lui, va fi înlăturat.
Apropierea „celui tânăr”, probabil fiul său, Cesar, care i s-a născut târziu, „l-a umilit” și l-a făcut conștient de propria mortalitate. Își dă „zece ani de colindat” înainte de a experimenta din nou deosebit de intens o conștiință a propriei lumi de creație. „Trei doi unu” este o reprezentare numerică a sistemului de exprimare a vechii Cabale evreiești de pe tărâmul spiritual în trupul fizic.
Pentru Nostradamus, „al optulea serafim” este o reprezentare a splendorii divine despre care vorbește în Centuria 1 Catrenul 2. Serafimii (pluralul cuvântului „serafim” care înseamnă „arde”) sunt considerați o categorie de îngeri de rang mai înalt decât heruvimii, care poartă în mod tradițional carul lui Dumnezeu. Rolul serafimilor este să ardă învățăturile neadevărate și să-l readucă pe om pe calea dreptății, o stare dragă lui Nostradamus.
Cu această predicție Nostradamus a fost tulburător de precis în ceea ce îl privește, pentru că acest catren probabil că a fost scris în 1557: a murit în 1566, dând în altă parte informații precise despre cum va muri – „Zece ani... din nou umilit”.
| 
Adevăr Divin
