Calea mea, calea norilor albi

În luna mai a anului 1974 Osho a susținut o serie de conferințe în care a oferit răspunsuri unor întrebări referitoare la fericire și nefericire, relații și singurătate, ego și conștiință, energie și sex, dragoste și rugăciune, logică și nebunie, meditație și eliberare, iluminare și relația maestru discipol, precum și la modul în care vedea el evoluția școlii spirituale care lua ființă în jurul lui. Aceste discursuri au fost publicate mai târziu sub numele de „Calea mea, calea norilor albi”. Cartea constituie o introducere în filozofia și modul de viată propus de el discipolilor și oferă o viziune inedită asupra transformării personale profunde prin care trebuie să treacă un căutător al înțelepciunii. Folosind norul ca pe un simbol al călătorului spiritual ce parcurge calea către Dumnezeu, Osho reușește să se refere la multiplele aspecte misterioase ale existenței: furtunile, vânturile, soarele, ploaia ori curcubeul, ce apar uneori în viața noastră.

„Societatea nu poate permite extazul. Extazul este cea mai mare revoluție. Repet: extazul este cea mai mare revoluție. Dacă oamenii devini extatici, întreaga societate va trebui să se schimbe, din cauză că societatea aceasta are la bază suferința. Dacă oamenii sunt benefici, nu-i poți duce la război – în Vietnam sau în Egipt sau în Israel. Nu. Cel care e benefic nu va face decât să râdă și să spună: E o prostie! Dacă oamenii sunt benefici, nu-i poți face să devină obsedați de bani. Nu-și vor irosi întreaga viață doar ca să acumuleze bani, li se va părea o nebunie că cineva își distruge viața, că-și dă toată viața în schimbul unor bani morți, că pe zi ce trece moare și acumulează bani – iar banii vor rămâne când el nu va mai fi. Este curată nebunie! Dar nu poți vedea nebunia aceasta decât dacă ești în extaz.”

Oamenii care află de Osho pentru prima oară și își pun adesea întrebarea: „Care este filozofia lui Osho?” Osho a spus de nenumărate ori că nu are nicio filozofie, niciun set de credințe, nicio dogmă de predat discipolilor și că efortul lui este mai degrabă de a ne deprograma de toate filozofiile, de a ne decondiționa de toate credințele pe care le-am adoptat așa încât să putem experimenta în mod direct și nemijlocit Adevărul. Există totuși patru cărți care ușurează efortul făcut de cei care vor să îl înțeleagă pe Osho și filozofia lui de viață: „Calea mea, calea norilor albi”, „Eu sunt poarta”, „Psihologia esotericului” și „Dimensiuni dincolo de cunoscut”.

CAPITOLUL 1

Calea norilor albi

De ce poartă calea ta numele de Calea Norilor Albi?

Cineva l-a întrebat pe Buddha, chiar înainte ca acesta să moară: „Când un buddha moare, unde se duce el? Continuă să existe sau dispare, pur și simplu, în neant?” Întrebarea aceasta nu este una nouă, e una dintre cele mai vechi. A fost pusă, iar și iar, de nenumărate ori. Se spune că Buddha a răspuns: „Va fi asemenea unui nor alb care se face nevăzut...”

Chiar în dimineața aceasta erau pe cer nori albi. Acum nu mai sunt. Unde s-au dus? De unde au venit? Cum apar și cum se risipesc din nou? Un nor alb este un mister, venirea, plecarea lui, simplul fapt că este. Acesta este primul motiv pentru care mi-am numit calea „Calea Norilor Albi”.

Dar există mai multe motive și este bine să reflectați, să meditați asupra lor. Un nor alb există fără niciun fel de rădăcini. Este un fenomen neînrădăcinat, neancorat nicăieri sau ancorat în nicăieri – dar există. Întreaga existență este asemenea unui nor alb: există fără rădăcini, fără cauzalitate, fără o cauză ultimă. Există ca un mister.

Un nor alb nu are un drum al lui. El plutește. Nu trebuie să ajungă niciunde, nu are nicio destinație, niciun destin de împlinit, niciun scop. Nu poți frustra un nor alb, fiindcă oriunde ar ajunge, acolo se află și ținta lui. Dacă ai un obiectiv, consecința firească va fi frustrarea. Cu cât e mintea mai orientată spre un obiectiv, cu atât mai mare va fi suferința, anxietatea și frustrarea, fiindcă odată ce ți-ai stabilit un scop, te vei îndrepta spre o destinație fixă. Iar întregul există fără un destin. Întregul nu se îndreaptă spre ceva anume; nu are țel, nu are obiectiv de atins.

Din momentul în care ți-ai stabilit un scop ești împotriva întregului – țineți minte lucrul acesta – și vei fi frustrat. Nu poți câștiga împotriva întregului. Existența ta este minusculă – nu ai cum să lupți, nu ai cum să învingi. Este imposibil de conceput cum ar putea o unitate individuală să învingă întregul. Și dacă întregul este lipsit de scop, iar tu ai un scop, vei fi înfrânt.

Un nor alb plutește oriîncotro îl duce vântul – nu opune rezistență, nu luptă. Un nor alb nu este un cuceritor, cu toate acestea însă el planează asupra tuturor lucrurilor. Nu-l poți cuceri, nu-l poți învinge. El nu are o minte pe care să i-o cucerești – iată de ce nu-l poți învinge. Când ți-ai fixat un obiectiv, un scop, un destin, un sens, când ai nebunia de a ajunge undeva, problemele încep să apară. Și vei fi înfrânt, fără îndoială. Înfrângerea ta este în firea lucrurilor.

Un nor alb nu are încotro să se îndrepte. El se mișcă pretutindeni, toate dimensiunile sunt ale lui, toate direcțiile sunt ale lui. Nimic nu e respins. Tot ce este, tot ce există e acceptat pe deplin. Iată de ce îmi denumesc calea „Calea Norilor Albi”.

Norii albi nu au un traseu de parcurs – ei plutesc în voie. Un traseu presupune că ai de ajuns undeva. Calea norilor albi înseamnă o cale fără cărare, un drum fără căi. Înseamnă să te miști, dar nu cu o minte fixă – să te miști fără să ai o minte. Lucrul acesta trebuie să fie înțeles, căci scopul este sinonim cu mintea. Acesta este motivul pentru care nu poți concepe să trăiești fără un scop... fiindcă mintea nu poate exista în absența scopului.

Iar oamenii sunt atât de absurzi, vin la mine până și cu o astfel de întrebare: Care este scopul meditației? Meditația nu poate avea niciun scop, căci meditați a înseamnă în esență o stare de absență a minții. Ea înseamnă să fii acolo unde ești, să nu pleci nicăieri; ea are loc atunci când a fi este singurul tău scop.

Scopul este aici și acum. Din momentul în care scopul se află în altă parte, mintea își începe călătoria. Și-atunci ea începe să gândească, începe un proces. Dacă și-a făcut apariția viitorul, mintea poate curge, își poate urma cursul, mintea are spațiu să se miște. Scopul dă naștere viitorului, viitorul dă naștere timpului.

Un nor alb plutește pe cer, atemporal – fiindcă nu există viitor, nu există minte. Norul este aici și acum. Fiecare moment este eternitate totală. Mintea însă nu poate exista fără să aibă scopuri, așa că ea și le fabrică încontinuu. Dacă nu mai poate avea așa-numitele scopuri lumești, ea va crea scopuri religioase, scopuri care privesc lumea cealaltă. Dacă banii nu mai sunt importanți, meditația va deveni importantă. Dacă așa-numita lume a competiției, politicii nu mai are valoare, o altă lume va deveni semnificativă – o lume a unui nou tip de competiție, o lume a religiei, a realizării. Mintea tânjește mereu după un sens, după un scop. Iar pentru mine, o minte religioasă este doar aceea care este lipsită de scopuri. Dar o astfel de minte nu mai este deloc o minte. Gândiți-vă la voi înșivă ca fiind, pur și simplu, nori albi, lipsiți de minte.

În Tibet există această meditație: călugării stau așezați pe dealuri, singuri, în singurătate absolută, nefăcând altceva decât să mediteze la norii albi care plutesc pe cer, contemplându-i fără încetare și, încetul cu încetul, contopindu-se cu ei. Apoi devin nori albi – stau pe înălțimea dealului, asemenea norilor albi. Mintea nu mai este prezentă, nu mai există decât sentimentul de a fi acolo. Nu mai opun rezistență, nu mai luptă, nu mai au nimic de realizat, nimic de pierdut. Doar se bucură de existență, doar celebrează momentul – bucuria, extazul.

De aceea mi-am denumit calea „Calea Norilor Albi”. Și aș vrea ca și voi să deveniți nori albi care plutesc pe cer. Spun „care plutesc”, nu „care se deplasează” – nu să vă deplasați către un punct, ci să plutiți oriîncotro vă poartă vântul. Oriunde se întâmplă să vă aflați, acolo trebuia să ajungeți. Așadar scopul nu reprezintă sfârșitul a ceva, el nu e „sfârșit de capitol”. Scopul îl reprezintă fiecare moment.

Aici, pentru mine sunteți siddhas, iluminați. Aici ați atins realizarea, aici sunteți perfecți precum un Buddha, un Mahavira sau un Krishna. Nu mai e nimic altceva de realizat. În chiar acest moment totul se află aici, atâta doar că voi nu sunteți atenți. Și nu sunteți atenți din cauză că mintea voastră se află în viitor. Voi nu vă aflați aici, nu sunteți conștienți de ce vi se întâmplă în chiar acest moment. Și a fost așa mereu, timp de multe, multe milioane de vieți. În fiecare moment ați fost precum un buddha, nicio secundă n-ați încetat să fiți astfel - ar fi imposibil, nu e în firea lucrurilor. E imposibil să încetați să fiți astfel!

Dar voi nu sunteți atenți și nici nu puteți fi din cauza unui obiectiv pe care vi l-ați stabilit, ceva ce trebuie realizat. Din acest motiv se creează o barieră și astfel ratați ceea ce sunteți deja. Odată ce vi se dezvăluie ceea ce sunteți, odată ce deveniți conștienți de ceea ce sunteți, cel mai mare mister al ființei este dezvăluit – acela că suntem cu toții perfecți. La asta ne referim atunci când spunem că suntem cu toții brahman – fiecare dintre noi este sufletul, sufletul ultim, divinul. La asta ne referim atunci când spunem tattwamasi – tu ești acela. Nu trebuie să devii acela, fiindcă dacă ar trebui să devii, atunci n-ai mai fi acela încă de pe acum. Și dacă nu ești deja acela, cum poți deveni? Sămânța devine copac fiindcă sămânța este deja acela!

Așadar nu se pune problema devenirii, singura problemă este aceea a revelării. Sămânța se dezvăluie în momentul acesta ca sămânță și în momentul următor ca arbore. Este, deci, vorba despre dezvăluire, despre revelare. Și dacă poți pătrunde în profunzime, sămânța este, în chiar momentul acesta, copacul.

Misticii tibetani, maeștrii zen, dervișii sufiști au vorbit cu toții despre norii albi. Norii albi au captivat ființa interioară a multor oameni. Se pare că se stabilește un raport cu norii albi. Faceți din asta o meditație și multe lucruri vor veni la voi după aceea.

Viața n-ar trebui să fie luată ca o problemă. Dacă ai început luând-o așa ești pierdut. Dacă crezi că viața e o problemă, n-ai să-i găsești niciodată soluția. Așa procedează filozofia – așa procedează întotdeauna în mod greșit filozofia. Nu există filozofii corecte, e imposibil așa ceva. Toate filozofiile sunt greșite. Toate filozofiile sunt greșite. A filozofa este ceva greșit, din cauză că filozofia face pasul elementar greșit: acela de a lua viața ca pe o problemă. Dacă viața e luată ca o problemă, nu i se va găsi soluție. Viața nu e o problemă, ci un mister, iar religia este cea care o ia astfel.

Un nor alb este lucrul cel mai misterios, deodată apărând, deodată dispărând. V-ați gândit vreodată că norii nu au nam-roop – n-au nume, n-au formă? Nici măcar o secundă nu-și păstrează forma – aceasta se schimbă, e asemenea curgerii unui râu. Poți să-i dai o formă norului, dar ea va fi rezultatul proiecției tale. Un nor n-are formă; el e lipsit de formă sau în continuă formare, e un flux. Și așa e și viața. Orice formă reprezintă o proiecție.

În viața aceasta îți spui că ești bărbat și cu numai o viață înainte se poate să fi fost femeie. În viața aceasta ești alb, iar

în viața următoare poți să fii negru. În momentul acesta ești inteligent, iar în momentul următor te comporți prostește. În momentul acesta ești tăcut, iar în momentul următor înnebunești, devii fioros, agresiv. Ai oare o formă anume? Sau ești în continuă schimbare? Ești un flux, un nor. Ai nume, ai vreo identitate? Poți să-ți spui în cutare sau în cutare fel? În chiar momentul în care-ți spui că ești într-un fel anume, devii conștient de faptul că ești și în felul opus.

Spui cuiva: „Te iubesc” – și în chiar momentul respectiv, ura este și ea prezentă. Te numești prietenul cuiva și în chiar acel moment dușmanul râde înăuntrul tău, așteptând să vină și vremea lui. Te declari un om fericit și în chiar acel moment fericirea se pierde și devii nefericit. Nu ai o identitate, iar dacă îți dai seama de lucrul acesta devii un nor fără formă, fără nume. Și-atunci începi să plutești.

Pentru mine, viața unui nor alb este viața unui sannyasin, a celui care a renunțat. Viața unei gospodine este o rutină fixă; e un lucru mort, un tipar. Are o denumire, are o formă. Se deplasează pe un anumit traseu, asemănător șinelor de cale ferată. Trenurile care merg pe șine au o țintă, trebuie să ajungă undeva. Dar un sannyasin este asemenea unui nor care plutește pe cer – nu există cale ferată pentru el, nu există rute, nu există identități. El nu e nimeni și duce viața unei neființe, trăiește ca și cum n-ar fi.

Dacă poți trăi ca și cum n-ai exista, atunci te afli pe calea mea. Și cu cât exiști mai mult, cu atât mai multă boală va exista, iar cu cât exiști mai puțin, cu atât mai sănătos vei fi. Cu cât exiști mai puțin, cu atât vei fi mai imponderabil. Cu cât exiști mai puțin, cu atât vei fi mai divin și mai beatific.

Atunci când spun că viața nu este o problemă, ci un mister, vreau să spun că n-o poți soluționa, ci poți să devii ea. O problemă se rezolvă pe cale intelectuală; dar chiar dacă o rezolvi, n-ai realizat nimic. Te alegi cu ceva mai multe cunoștințe, dar nu cunoști extazul pe această cale. Misterul este ceva ce poți deveni. Poți deveni una cu el, te contopești. Atunci se naște extazul, atunci beatitudinea – atunci bucuria ultimă, trăirea ultimă ce i se poate întâmpla unei ființe umane.

Religia ia viața ca pe un mister. Ce poți face în privința unui mister? Nu e nimic de făcut în privința lui, însă poți face ceva în ceea ce te privește pe tine.  Poți deveni mai misterios. Și apoi, când doi sunt asemănători se pot întâlni, când doi sunt de același fel se pot întâlni.