Cât pe ce să dăm ortu`
Visul mă leagănă pe valurile sale ca pe o frunză.
Obsesia vieții mele, munții albaștri, sunt acolo, la câțiva pași de mine. Plutesc spre ei, cu brațele larg deschise, ca niște aripi. Simt mișcarea dar distanța dintre mine și munți nu se reduce nici cu-n milimetru. În această clipă de nedumerire, un acces de panică îmi cuprinde întreaga ființă. Hiperconștiința strigă înfricoșată: Pericol! Pericol de moarte!
Deși adormit, reflexele de superspai îmi funcționează excelent. Mă rostogolesc din pat, către peretele dinspre stradă, să-mi aflu adăpost. Mișcare nu tocmai inspirată în acest caz. În clipa următoare, peretele de care m-am lipit, în stare de semitrezie, explodează către interior. Mă aruncă ca pe o minge, în peretele opus, ocazie cu care aud, în sfârșit, zgomotul exploziei. O gaură hâdă, de vreun metru pătrat, se cască în peretele din care am zburat. Pizmașii au știut exact unde stăm și cum sunt dispuse camerele din vilișoară.
Șocul exploziei m-a trezit complet. Mă strecor pe bună, prin ușa întredeschisă, către cealaltă cameră. Indianul Corday e deja în picioare, numai în pantaloni și cămașă, cu pistolul pregătit. Ãsta reflex de luptător, amicii mei.
– Foarte prietenoși tipii de pe aici, comentează el.
– Îhm. Salută cu bazooka.
– Cele mai fierbinți urări.
– Mda.
M-am ridicat, gata să resping următorul atac. Acesta întârzie, însă. Dacă va mai întârzia câteva zeci de secunde, acesta nu se va mai produce niciodată. Suntem într-o vilă din Paris, nu în junglă. E mai greu să treci neobservat cu o acțiune de guerilă în plină capitală a Franței.
Fâââââsss! se aude din camera orientată de-a lungul străzii. Apoi, motorul ăla ambalat se întinde la sforăit, semn că inamicii spală putina.
– Gaze, constată Corday. Închide ușa!
Împing ușa cu piciorul și caut din ochi o bucată de pânză pe care s-o ud și s-o folosesc ca mască improvizată. Bălaiul apare în ușa laterală, venind din camera sa. Mare, ciufulit și cu pijamalele atârnând pe el. Cască zgomotos și ne anunță:
– Am visat că eram într-o căpăceală.
– N-ai visat, lipa! îi strig eu. Caută ceva împotriva gazelor!
Cască gura de mirare dar nu se mișcă. Mă reped în baie, ud prosoapele mici și revin în camera slab luminată de becul din grădină...
– Ia la tata botniță! îi arunc eu unul din prosoape. S-ar putea ca pizmașii să fi tras cu niște maglavaisuri periculoase.
Îmi înfășor nasul și gura în prosopul ud, apoi mă apropii de ușă. Indianul a dispărut pe geamul deschis. Băiat salon, ne-a lăsat și suficient aer de decembrie să pătrundă în cameră.
– Au glumit și ei olecuță, apreciază Bălaiul fornăit, prin prosop.
Zeci de gânduri fulgerătoare îmi umblă prin scăfârlie. Nici unul înfricoșat. Spaima s-a risipit la primul contact violent. Cel puternic și sigur s-a ridicat din adâncul creierului meu și a luat conducerea organismului. Momentan, caut o soluție de a verifica periculozitatea gazelor servite de agresori. Ochii îmi cad pe o banală mâță. O jigodiuță tărcată, strecurată la lipovean în cameră, după ceva mâncare. Probabil, profund deziluzionată de faptul că amicul meu ,,mănâncă” numai licori din sticle. Precis e dezamăgită. Am văzut multe minuni în viața mea, dar pisică pilangioaică încă nu. O înșfac de ceafă, întredeschid ușa către camera mea și-i fac vânt. Un mieunat prelung, sfâșietor îmi hărtănește clăpăugele. Poate s-a lovit de ceva. Tăcerea se lasă însă și asta îmi spune că situația e albastră.
– Telefonul! îl expediez eu pe lipovean să-mi aducă mobilul său.
Mă trag lângă fereastră și respir atent, numai aer curat. Cât sunt eu de „paranormal”, o întâlnire cu niscaiva gaze neuroparalizante ar fi deosebit de urâtă. Presupun, întemeiat, că pizmașii n-au dat cu miresme de cârnați. Au tras să ne termine. Mai ales pe mine, a cărui vulnerabilitate la gaze de luptă e bine cunoscută în rândul lor. Unde nu pătrunde glonțul, gazul poate ucide, e părerea lor. Varain poate fi ucis cu gaze de luptă sau cu substanțe iritante. Eu sunt tipul ăla, Varain, pentru care inamicii fac astfel de calcule. Le-am auzit și le-am gustat de atâtea ori...
– CIămpăniciu`! îmi aruncă Bălaiul sculișoara de gavarit.
O prind din zbor și formez numărul gazdei noastre, Jean Dupois, mare caraliu francez și spion al mămicuței UE. Nu-mi fac prea mari griji că e trecut de trei noaptea. Dacă ar fi la înghesuială și el m-ar suna pronto.
După câteva triluri, glasul dogit de fumat al spaiului frânc ripostează somonoros:
– Băga-ți-ai cârâitoarea în coțăitoare!
–Same to you! îi răspund eu liniștit. | 
Adevăr Divin
