NOUL TESTAMENT. Evanghelia după Ioan - ediție bilingvă

Textele cuprinse în Noul Testament n-au căzut din cer. Ele au fost redactate de personaje istorice, aproximativ între anii 50 și 100 d. H., în greaca epocii, numită koine. Cele mai timpurii dintre ele sunt Scrisoarea întâi către Tesaloniceni (aprox. 49 d. H.) și Scrisoarea întâi către Corinteni (aprox. 51 d. H.). Evanghelia după Ioan și Apocalipsa lui Ioan aparțin perioadei celei mai târzii (sfârșitul secolului I). Nicio pagină din ceea ce numai începând cu secolul al II-lea avea să se numească Noul Testament n-a fost scrisă de Iisus însuși. Mesajul Mântuitorului a fost unul eshatologic, de sfârșit de lume. Sfârșitul lumii exclude ideea redactării unor cărți adresate „posterității”. La rândul ei, prima generație de creștini aștepta cu speranță și nerăbdare a Doua Venire, „împlinirea timpurilor” (cf. Gal. 4,4). Nu întâmplător, cel mai vechi text creștin, Prima scrisoare către Tesaloniceni, insistă tocmai pe ideea apropiatei Parusii a Mântuitorului și a iminentei Sale judecăți.

O retraducere a Noului Testament este perfect legitimă, din cel puțin trei motive. Traducerile de până acum pot fi ameliorate atât la nivel stilistic, cât și la nivelul conținutului: există multe pasaje discutabile, care propun fie contrasensuri, fie imprecizii. Noul Testament nu poate fi tradus decât după Septuaginta, deoarece multe pasaje scripturare sunt citate după versiunea greacă a Vechiului Testament. În sfârșit, fiecare capitol al noii traduceri va fi prevăzut cu un comentariu, indispensabil înțelegerii corecte și polifonice a textului. Toate lecțiunile principale oferite de manuscrise vor fi luate în considerare. De asemenea, pe lângă notele filologice, teologice și de realia, am adunat, într-un capitol separat, un grupaj de note patristice, menite să insereze Noul Testament în tradiția exegetică a Părinților Bisericii.

Proiectul va însuma șapte volume, după cum urmează:

Mulțumiri ecumenice și nu numai... 7

Traducerea comentată a Noului Testament... 9

Ghid de lectură... 13

Introducere la Evanghelia după Ioan... 15

Evanghelia după Ioan... 23

Comentariu... 127

Note patristice... 431

Abrevieri... 477

Bibliografie... 479

Repertoriutematic... 485

Indice de personaje și locuri... 487

Indice tematic... 491

Indice biblic... 495

Introducere la Evanghelia după Ioan

A patra evanghelie din corpusul Noului Testament a fost atribuită în mod tradițional lui Ioan, fiul lui Zebedeu. Până la Irineu al Lyonului (cca 170), autorii antici nu o citează, deși Iustin, care dezvoltă o întreagă teologie a logos-ului, i-ar fi putut utiliza Prologul în Apologiile sale. Această absență din arsenalul primilor teologi creștini orthodocși i-a determinat pe savanți să presupună o anumită reținere față de evanghelia noastră. Supoziția respectivă e întărită și de faptul că primul ei comentariu important și exhaustiv se datorează gnosticului Heracleon (a doua jumătate a secolului al II-lea). De asemenea, Epifanie al Salaminei amintește de existența unei secte numite alogoi („cei fără logos” sau „cei împotriva logosului”), dat fiind că membrii ei respingeau conceptul ioaneic de „logos”, atribuind a patra evanghelie lui Cerint, un gnostic adversar al lui Ioan, conform mărturiei lui Irineu (Adv. haer. III,U,I). Pe de altă parte, Tațian, celebrul autor al Diatessaron-ului, el însuși encratit, folosește Evanghelia după Ioan ca reper esențial în prezentarea faptelor și discursurilor lui Iisus. Irineu este primul care afirmă limpede canonicitatea evangheliei, așezând-o alături de cele trei sinoptice (Adv. haer. III,I,I). La începutul secolului al III-lea această canonicitate pare deja un fapt acceptat de comunitățile creștine, dovadă folosirea masivă a lui Ioan de către Tertulian în combaterea sabelianismului, care îl identifica pe Tatăl cu Fiul (tratatul Adversus Praxean). Mai mult, spre sfârșitul aceluiași secol, Clement Alexandrinul numește a patra evanghelie „evanghelia spirituală”, de rang teologic foarte înalt, considerând-o complementul sinopticelor, care prezintă „faptele materiale, concrete” ale lui Iisus (apud Eusebiu, Istoria bisericească VI,14,7). Origen va merge pe linia lui Clement, numind textul nostru „evanghelia evangheliilor”. Secolele al IV-lea și al V-lea au mobilizat hristologia logosului din Prolog împotriva arienilor și împotriva celor care îi refuzau Fecioarei Maria titlul de „născătoare de Dumnezeu” (theotokos).

Ioan și evangheliile sinoptice

Evanghelia lui Ioan, redactată spre sfârșitul secolului 1, probabil între anii 90 și 95, are câteva trăsături care o individualizează față de corpusul sinopticelor. Scopul autorului, rezumă foarte corect O. Cullmann, este să „scoată în evidență identitatea dintre Iisus istoric și Hristos prezent în Biserică”. Cum vom remarca în mai multe rânduri de-a lungul comentariului nostru, a patra evanghelie este dominată de un Iisus luminos, optimist, biruitor, a cărui înălțare pe cruce coincide cu înălțarea la Tatăl. Acest Hristos al triumfului asupra morții și necredinței, trimis privilegiat al Tatălui, Fiul lui Dumnezeu, reflectă „înalta hristologie”, după formula lui R. Brown, a unei comunități mature, desprinsă deja de iudaism, autonomă, diferită din punct de vedere psihologic de comunitățile care vor fi zămislit evangheliile sinoptice. Reducând Evanghelia după Ioan la un „idealism” teologic descămat, unii savanți i-au negat orice valoare istorică, socotind-o pură speculație teologică tardivă. Alții, dimpotrivă, au pariat numai pe datele fumizate de ea, deposedând sinopticele de orice caracter veridic. Ultimele decenii au impus o atitudine normală, echilibrată, validată științific. Deși a patra evanghelie reflectă, incontestabil, o hristologie specială, centrată pe conceptul de Logos, ca părtaș al Tatălui la crearea și mântuirea lumii, ea nu se opune sinopticelor în mod esențial, ci le completează și le corectează în anumite puncte.

Astfel, la Ioan, Iisus Își începe misiunea în Iudeea, nu în Galileea, primii ucenici fiind recrutați dintre ucenicii Botezătorului; evanghelia reflectă un conflict radical și deschis cu iudaismul (termenul generic „iudeii” apare de nu mai puțin de șaptezeci de ori) și, de asemenea, sugerează o tensiune între ucenicii lui Iisus și cei ai lui Ioan Botezătorul; în prelungirea polemicii antiiudaice, Iisus petrece o vreme printre samariteni, convertindu-i la mesajul Său; identificăm o atitudine critic-respectuoasă față de curentul petrin; conform celei de-a patra evanghelii, misiunea publică a lui Iisus a durat trei (poate chiar patru) ani, Mântuitorul urcând de trei ori la Ierusalim pentru sărbătoarea Paștelui; cele trei sinoptice menționează un singur drum în cetatea sfântă; Ioan propune alt scenariu al Cinei și răstignirii: Iisus ar fi cinat cu ucenicii pe 13 nisan, nu pe 15, El Însuși fiind, așadar, Paștele sacrificat de iudei (datarea lui Ioan este cea mai plauzibilă); Ioan omite episoade importante, precum ispitirea, Schimbarea la față, instituirea euharistiei, rugăciunea din Ghetsimani etc., adăugând însă altele, care vor deveni celebre, printre care nunta din Cana, judecarea femeii adultere sau episodul întâlnirii dintre Iisus și Maria Magdalena, după Înviere.

Unii savanți nu admit nicio influență dinspre sinoptice spre Ioan; alții, dimpotrivă, susțin că autorul celei de-a patra evanghelii cunoștea foarte bine conținutul sinopticelor, intenția lui principală fiind aceea de a le corecta și, implicit, completa. Cum va reieși din comentariu, în Ioan există ecouri indiscutabile din sinoptice, mai ales din Marcu și din Luca. Faptul că autorul celei de-a patra evanghelii reinterpretează sau prezintă într-o formă diferită anumite episoade ori personaje nu infirrnă legătura cu sinopticele.

Ultimii cincizeci de ani au aruncat o nouă lumină asupra originii corpusului ioaneic. De la clasica lucrare a lui C.H. Dodd și până la summa lui R. Brown, bibliștii occidentali (cu rare excepții) au impus o nouă paradigmă de interpretare, punând capăt credinței multiseculare (de la Origen, Chiril al Alexandriei, Augustin etc.) conform căreia epistolele ioaneice, evanghelia și apocalipsa ar aparține unui singur autor. Voi prezenta, foarte pe scurt, ipoteza pertinentă a părintelui Brown, care, deocamdată, mi se pare că rezolvă în modul cel mai acceptabil și mai nuanțat multe din problemele ridicate de acest corpus.

Într-o primă fază (anii 70-80), un grup de iudei cu speranțe mesianice, inclusiv o parte dintre ucenicii lui Ioan Botezătorul, îl recunosc pe Iisus ca Unsul davidic al lui Dumnezeu. Unul din membrii grupului va deveni, ulterior, „ucenicul cel iubit” din versiunea finală a evangheliei. Grupului respectiv i se va adăuga un altul, alcătuit din iudei opuși Templului, convertiți în Samaria. Fuziunea a dus la schițarea unei „hristologii înalte” (high ehristology), bazată pe identificarea Logos-ului cu Sophia din Proverbe, conform căreia Iisus-Logos „era la Dumnezeu” înainte de crearea lumii (ef. Prologul). Din cauza acestei hristologii, membrii comunității vor fi expulzați din sinagogi, fapt care le va înăspri antiiudaismul. în același timp, „nucleul tare” al comunității își manifestă dezaprobarea față de unele persoane care n-au avut curajul ruperii de matricea iudaică (ef. părinții orbului vindecat și convertit, 9,21-23).

A doua fază cuprinde anii 80-90, când vor fi fost redactate primele douăzeci de capitole ale evangheliei. Expulzați din sinagogi, membrii comunității se întorc spre lumea păgână.

O bună parte dintre ei părăsește Palestina și se instalează probabil în zona Efesului. Atmosfera de persecuție și nesiguranță conturează o temă teologică majoră: conflictul dintre Iisus (comunitate) și lume (kosmos, termenul trebuind înțeles ca „lume a necredincioșilor, supusă lui Satan”). Acest conflict cu exteriorul e dublat și de tensiuni interioare (ef. 6,60-66), mai ales între partizanii „ucenicului iubit” și partizanii curentului petrin. Autorul evangheliei speră ca neînțelegerile să dispară, invocând iubirea „unora față de alții” propovăduită de Iisus, gaj al unității (ef. 10,16; 17,11).

Brown fixează în cea de a treia etapă redactarea primelor două epistole așezate sub numele lui Ioan (cca 110). Ele atestă o schismă gravă în interiorul comunității. Unii membri pun accentul pe umanitatea (încarnarea) lui Iisus și pe învățăturile Lui etice; alții, taxați drept „antihriști” de autorul primei epistole, relativizează aspectul uman, profesând o credință ce va da naștere docetismului (întruparea lui Iisus n-a fost reală, ci numai „părelnică”).

Ultima etapă din evoluția comunității e descrisă, după Brown, în a treia epistolă ioaneică și în ultimul capitol al evangheliei (21), adăugat ulterior, între 100 și 110. De-a lungul acestei perioade, o parte dintre membrii comunității se va fi integrat curentului majoritar, petrin, după cum sugerează mesajul conciliant din capitolul 21. Cealaltă parte a devenit autonomă, refuzând orice compromis cu petrinismul incarnaționist, și a dat naștere unor curente socotite ca eretice de Biserica oficială: docetismul, gnosticismul și montanismul. Redactorul evangheliei ar fi, așadar, un fost ucenic al lui Iisus, retras în zona Efesului, devenit cu timpul reper al orthodoxiei comunității. El nu este și autorul Apocalipsei, dar Brown nu exclude unele influențe reciproce, datorate contextului teologic, social și politic.

Autorul evangheliei

Cine a redactat Evanghelia „după Ioan”, așa cum o numește tradiția majoritară? Răspunsul e legat de stabilirea identității „ucenicului pe care îl iubea Iisus”, care intră în scenă spre finalul evangheliei. El se impune ca partener / concurent al apostolului Petru. În episodul Cinei de taină, „ucenicul iubit” stă la pieptul Domnului, iar Petru i se adresează lui pentru a afla cine-L va preda autorităților pe Iisus; de asemenea, după arestarea lui Iisus, el pătrunde fără probleme în casa lui Caiafa, Petru așteptând în curte, alături de servitori și soldați; de pe cruce, Iisus îi adresează ultimele cuvinte încredințându-i, testamentar, grija mamei Sale; după înviere, el ajunge primul la mormântul gol; în fine, potrivit capitolului 21, tot el îl recunoaște cel dintâi pe Iisus care-i așteaptă cu masa pregătită pe ucenici.

Avem de-a face, așadar, cu un personaj important, prezent în toate episoadele-cheie din viața publică a lui Iisus și care se declară martor și autor al celor scrise în evanghelie (cf. 21,20.24). Nicăieri însă nu-i apare explicit numele. De-a lungul timpului s-au construit diferite ipoteze. începând cu Irineu (Adv. haer. III,l,l) tradiția majoritară a Bisericii îl identifică cu Ioan, fiul lui Zebedeu, autorul evangheliei și al Apocalipsei, mort la Efes în timpul domniei lui Traian (așadar spre sfârșitul secolului 1). Critica modernă a propus alte soluții, care pot fi prezentate în trei categorii: 1) un personaj cunoscut din evanghelie (Lazăr, „pe care Iisus îl iubea”; Ioan Marcu; Toma Geamănul; chiar Maria Magdalena); 2) alți savanți (Loisy și Goguel) văd în „ucenicul iubit” pur și simplu un simbol al membrilor comunității rămași credincioși lui Iisus; 3) în sfârșit, alții, între care R. Brown, consideră că ar fi vorba despre un personaj de mică anvergură din preajma lui Iisus, care, cu timpul, ar fi devenit un reper în sânul comunității ioaneice. Trebuie spus că niciuna din aceste ipoteze nu rezistă până la capăt unei critici serioase. Dacă acceptăm că autorul evangheliei a fost fiul lui Zebedeu, atunci se ridică cel puțin două nedumeriri: cum putea un simplu pescar să redacteze o evanghelie de o asemenea anvergură intelectuală și spirituală; apoi, cum de un simplu pescar ajunsese să fie un apropiat al marelui preot Caiafa? Nici teoria lui Brown nu rezolvă toate aporiile. Cum se face că un ucenic oarecare, un „anonim” din preajma lui Iisus, să fi devenit, peste noapte, personaj de referință pentru o întreagă comunitate? Numele său ar fi trebuit menționat, tocmai pentru a-și legitima roanghelia. Plecând de la câteva informații fumizate de Eusebiu, în Istoria bisericească (V,24,2-8) și de Papias (via Irineu, Adv. haer., V,33), M. Hengel, susținut de Leon-Dufour, propune identificarea autorului evangheliei cu un Ioan zis „Prezbiterul”, preot levit, care va fi murit la Efes către sfârșitul secolului 1. Mi se pare soluția cea mai plauzibilă, dar nu definitivă.

Interpretări patristice

Cum spuneam la început, primul comentariu al Evangheliei după Ioan îi aparține gnosticului Heracleon și a fost redactat în a doua jumătate a secolului 1. Origen acceptă propunerea prietenului său Ambrozie, proaspăt convertit de la gnosticism la orthodoxie, de a scrie o replică amănunțită la comentariul lui Heracleon. Din păcate multe cărți din această replică s-au pierdut. Totuși, chiar și numai fragmentele rămase alcătuiesc cinci volume din colecția Sources chretiennes. Alt comentariu important la Ioan, de data aceasta în cheie antiariană, îi aparține lui Chiril, episcop al Alexandriei, amplu citat în volumul de față. Ioan Gură de Aur a consacrat celei de-a patra evan­ghelii o serie de omilii, în care prevalează nu atât descifrarea „științifică” a textului, cât efectul lui moralizator. în fine, Augustin a ținut zeci de predici pornind de la corpusul ioaneic (în special de la evanghelie și de la prima epistolă). Comentariul acestuia la evanghelie constituie mai degrabă o parafrază, cu lungi digresiuni de teologie trinitară, precum și cu dese aluzii la schisma donatistă.

C. B.