Fata din frig
Gerul mușca nemilos și lacom din tot ce era viu. Câteva vrăbiuțe cu penele înfoiate de frig ciuguleau gălăgioase firimiturile aruncate de vânzătorul de covrigi. Zăpada scârțâia aspru sub tălpile trecătorilor grăbiți, gheboșați, cu mâinile adânc înfipte în buzunare. Majoritatea înaintau în dușmănie, cu capetele plecate, să nu se lase furați de gheața înșelătoare, acoperită vag de zăpadă. Până și obișnuita larmă a străzii scăzuse, înghețată și ea.
Crina tremura mărunt, sub paltonașul subțire.
Nu-și mai simțea degetele de la picioare iar cele de la mâini, abia ferite de frig cu mănuși dintr-un material sintetic, o dureau cumplit. Nu mai avea nici putere să se miște, să-și smulgă picioarele din zăpada înghețată. Tălpile subțiri ale cizmulițelor vechi se făcuseră una cu gheața de sub ele. Teancul de pliante de reclamă era încă gros și trecătorii se fereau să-și scoată mâinile din buzunare, să le ia.
– Vă rog, vă rog ... , implora fata cu glas șoptit.
Rareori, câte un bărbat mai în putere îi smulgea pliantul din mână și arunca o privire pe el. Nici măcar nu se oboseau să le ducă până la coșul de gunoi. Crina privea disperată la zecile de cartonașe aruncate la doar câțiva pași de ea. Va trebui să le strâng, să nu mă amendeze, gândea ea cu groază. Nu se simțea deloc pregătită pentru treaba asta, deși o făcea de multe luni, pentru două sute de mii de lei pe zi. Câteodată, un nod i se ridica în gât și lacrimile dădeau năvală, să rupă stăvilarul. Le reprima bărbătește și continua să întindă foile lucioase, colorate:
– Vă rog, vă rog frumos ...
Din când în când, își întorcea fața înghețată de ger către gura de metrou. O adiere de aer un pic mai călduț o mângâia în treacăt, apoi fata își relua poziția sa umilă, de distribuitor de pliante. De mult nu mai gândea nimic. Întindea doar foițele în mod automat, șoptind cu voce răgușită:
– Vă rog, vă rog ...
În spatele chioșcurilor, câteva florărese și un boschetar își încălzeau mâinile la un foc din cartoane făcut într-un butoiaș de tablă. Vorbeau chiar, semn că se simțeau mai bine. S-ar fi apropiat și ea de foc, dar butoiașul era prea departe de șirul de oameni grăbiți, care intrau sau ieșeau din metrou.
Un bărbat burduhănos, cu fața buhăită, îmbrăcat într-o uniformă neagră, a unei firme de pază, se proțăpi în fața ei. Crina simți că vechea teamă se ridică în ea ca o apă învolburată, de la ceafă către creștetul capului. Iar o să mă alunge, gândi ea. Unde să mă duc? Bărbatul nu scoase însă niciun singur cuvânt. Îi smulse un pliant și i-l aruncă la picioare, fără ca măcar să-l privească. După aceasta, figura lui de buldog se încreți într-un rânjet rău, de fiară autentică:
– Ți-a înghețat pi.da, fă, nu-i așa?
Crina își întoarse privirile către butoiașul cu foc, să nu-l vadă. Boschetarul râdea, agitând o sticluță de vodcă. Nodul i se ridică în gât și mai tare. Îl înghiți cu greutate și șopti rugătoare:
– Vă rog ...
– Pe mă-ta, mormăi gardianul și se răsuci pe călcâie, pornind către stația de autobuz.
O lacrimă scăpase din lanțurile voinței. Crina o simți în colțul ochiului drept. Deja, era rece. Îngheța. Își plecă capul către gulerul paltonașului, cu gând s-o șteargă. Din această poziție, surprinse întregul grup din jurul focului. Toți râdeau, de parcă asistaseră la ceva amuzant. Ce lume rea! se trezi un gând în creierul ei. Îngrozitor de rea și de urâtă. Își îndreptă din nou capul și întinse automat pliantul către grupul care trecea:
– Vă rog! Vă rog frumos ...
Frigul, dușman perfid și nevăzut, o cuprindea inexorabil. Își simțea pulpele reci și genunchii bocnă, dureroși. Așa trebuie să vină moartea, o fulgeră un gând. Te cuprinde și te îngheață tot, tot, tot... Apoi, nu mai e nimic. Nici frig, nici durere, nici umilință ... Nimic.
– Mulțumesc! îngână ea când o femeie între două vârste îi luă ultimul pliant. Mulțumesc frumos, doamnă!
Femeia nu-i răspunse. O măsură numai cu privirea, dădu încet din cap și plecă mai departe. Crina se aplecă cu greutate, să adune pliantele aruncate. Mijlocul o durea cumplit și mâinile îi tremurau. Abia reușea să desprindă hârtiile din zăpada înghețată, spulberată peste ele.
– Ce poponeț ațâțător ne prezintă gagicuța asta! auzi ea din spate.
Nu se întoarse. Era deja învățată cu remarcile vulgare ale golanilor. Continuă să adune foițele subțiri, cu ochii în pământ. `
– Nici nu vorbește cu noi, continuă aceeași voce scârțâită, graseiată și cu vag accent străin. Nu suntem de nasul tău, prințesa Foame-n gât?
Revolta explodă în ea ca o bombă. Se răsuci pe tălpi, fără a se ridica. Un tip solid, țigănos, cu un șir de cercei în urechea stângă, pe care o vedea ea mai bine își arăta dantura albă, de sub o mustăcioară subțire.
Era îmbrăcat într-o haină de piele lungă până-n pământ și purta o pălărie largă, ca de rabin. Perciunii lungi și subțiri i se întindeau către un cioculeț negru. Crina simți cum mâinile i se transformau în gheare, gata să sfâșie.
– Lasă fata în pace, Sile! auzi ea un glas melodios, dar ferm. Câștigă și ea un ban cinstit.
– Ba crapă de frig, îl contrazise țigănosul. Nu-i așa, puicuțo?
– Las-o! Hai!
Brunetul îi împinse un pliant cu vârful cizmei sale ciocate, de cow-boy:
– Te ajut în muncă, păpușă. N-ai vrea mai bine să mergi cu noi într-un loc cald și plăcut?
– Nu, mersi! reuși Crina să-și recâștige stăpânirea de sine.
– Habar n-ai ce pierzi...
Odată cu spusele, vârful cizmei lovi teancul de pliante din mâna ei, împrăștiindu-l în toate direcțiile. Crina hohoti scurt, căzu în genunchi, și-și înfipse amândouă mâinile în zăpadă. Auzea râsul rău al țigănosului, dar nu se simțea în stare să-i replice nimic. Îi venea să se întindă liniștită pe zăpadă și să moară acolo. Să se termine ... Să se termine cu totul...
O umbră se interpuse între ea și Soarele cu dinți ce scăpăta către apus. Fata observă cu uimire că o mână fină, de bărbat tânăr, începuse să adune pliantele risipite. | 
Adevăr Divin
