Potopul lui Noe
Noile descoperiri științifice despre evenimentul care a schimbat cursul istoriei
„O lecție fascinantă de geologie, oceanografie, arheologie și gândire inductivă.” |
Stocurile se epuizează rapid, rezervă acest produs și hai la
librăria Adevăr Divin din Brașov, Str. Zizinului, nr. 48, pentru a-l prelua personal.
(Unele produse pot avea discount suplimentar în librărie.)
Vei fi contactat(ă) telefonic de un reprezentant divin.ro pentru confirmarea disponibilității, în intervalul Luni-Vineri orele 9:00 - 17:00, deci te rugăm să introduci un număr de telefon corect și actual.
Detalii:
Milenii de-a rândul, legenda despre un mare potop a dăinuit în povestea biblică a lui Noe și în mituri asemănătoare din Orientul Mijlociu, cum ar fi Epopeea lui Ghilgameș. În zilele noastre, doi diștinși geofizicieni au descoperit un eveniment catastrofal ce a schimbat cursul istoriei, o inundație gigantică de acum 7600 de ani, în locul unde se află astăzi Marea Neagră. Folosind unde acustice și instalații de carotaj pentru a sonda fundul mării, William Ryan și Walter Pitman au descoperit dovezi clare că această masă de apă din interiorul continentului a fost odinioară un întins lac cu apă dulce, situat la sute de picioare sub nivelul oceanelor lumii aflate în creștere. Tehnici sofisticate de datare au confirmat faptul că acum 7600 de ani mările ce se ridicau au năvălit prin îngusta vale a Bosforului, iar apa sărată a Mediteranei s-a scurs în lac cu o forță de neînchipuit, năpustindu-se peste țărmuri și în susul râurilor, nimicind ori alungând orice urmă de viață în calea sa. Marginea lacului, ce fusese o oază, o grădină a raiului pentru gospodăriile și satele de pe o vastă regiune de semideșert, a devenit o mare a morții. Oamenii au fugit, împrăștiindu-și limbile, genele și amintirile. Amanda Heller, The Boston Globe
Philip Morrison și Phylis Morrison, Scientific American „O poveste interesantă și provocatoare... Ryan și Pitman au cercetat amănunțit fiecare aspect al acestei povești încâlcite. Îi caracterizează exprimarea bine articulată, entuziasmul și dăruirea.” Richard Ellis, The New York Times Book Review
|
Cuprins:
Lista hărților... 8 Notă către cititor... 10 Prolog: Martorii... 11 UNU: DESCOPERIREA POVEȘTII POTOPULUI 1. Descifrând legenda... 19 2. Convertiți... 27 3. Viziuni ale palatelor... 31 4. Fața adâncului... 39 5. Ur, orașul caldeenilor... 45 DOI: DESCOPERIREA UNUI POTOP ADEVÃRAT 6. Râul ascuns... 53 7. Cascada Gibraltar... 63 8. Deșerturi dispărute... 81 9. Pontul Euxin... 89 10. Dealul roșu... 95 11. Acvanauții... 103 12. Imigranții... 113 13. Întâlnire de aproape... 119 14. Căutătorii de pe țărmuri... 125 15. Reversul medaliei... 133 TREI: CINE ERA ACOLO ȘI ÎNCOTRO S-A DUS 16. E cineva acolo?... 143 17. Diaspora... 163 18. Arbori genealogici... 175 19. Cântecul guslarului... 189 PATRU: POVEȘTILE DESPRE POTOP, POVESTITE 20. Pe un heleșteu de aur... 199 21. Alte mituri... 207 Epilog: O poveste a lui Atrahasis... 219 Mulțumiri... 225 Note... 227 Index... 265 |
Fragment:
Deșerturi dispărute Într-o după-amiază luminoasă de toamnă a anului 1971, John Dewey, un englez plin de energie și rumen în obraji, care tocmai își luase doctoratul la University College din Londra, luă un carton decupat în formă de rinichi, ce reprezenta o regiune alcătuită din roci vechi de un miliard de ani, regiune ce făcuse odată parte din inima Europei. El plimbă bucata pe harta tectonică a Alpilor pe care o construia pe masa sa de lucru și o puse lângă o fâșie subțire din Africa, ce ține acum de Munții Rodopi din Bulgaria. Făcând așa, el declanșă fără să știe căutarea unei alte inundații catastrofale, nu atât de vechi ca aceea care a umplut Mediterana acum cinci milioane de ani, însă probabil destul de recentă ca să poată avea oameni ca martori. Cu cinci ani în urmă, Dewey plecase de acasă, traversând Atlanticul, ca să afle mai multe despre expansiunea fundului oceanelor. La Universitatea Columbia, el fu întâmpinat de Marshall Kay, un ilustru profesor care se apropia de pensie și care urma să-și vadă munca de o viață întreagă, dedicată teoriei geologiei, înlocuită de noul model. Noua descoperire despre expansiunea fundului oceanelor dezvăluise faptul că scoarța exterioară a pământului nu stă înțepenită în loc, ci alunecă peste interiorul vâscos al planetei noastre, ca gheața pe un râu. Astfel de mișcări, petrecute la scară relativ mare, cu viteze măsurate în inci pe an, împing continentele înainte, făcându-le uneori să se izbească unele de altele, împingând in sus lanțuri muntoase, în vreme ce acestea se ciocnesc. Marshall Kay fu din cale-afară de fericit și de mândru că un absolvent al Universității Columbia tocmai publicase în prestigioasa revistă Science un articol ce atrăsese atenția lumii științifice, despre anomaliile magnetice ale fundului oceanului. Aceste anomalii corespundeau unor benzi individuale de magnetism alternativ normal și inversat din scoarța de pe fundul oceanului. Reprezentate grafic pe hartă, ele se prezentau, lucru izbitor, sub forma unor dungi liniare și simetrice, mergând de-a lungul fundului Oceanului Pacific, la jumătatea drumului dintre Noua Zeelandă și Antarctida. Modelul din Pacific se dovedi a fi identic cu cel descoperit în centrul Atlanticului de Nord, în sudul Islandei, în timpul unei explorări aeromagnetice a Marinei Militare a Statelor Unite. O astfel de simetrie consecventă, întâlnită în amândouă oceanele, se potrivea perfect cu îndrăzneața idee că, în vreme ce continentele se despărțeau, se forma o nouă scoarță de-a lungul crăpăturii permanente, rezultată din procesul de despărțire. Acolo erupea lava topită, se răcea, transformându-se în rocă și formând substratul vulcanic ce păstra atât puterea, cât și direcția câmpului magnetic al pământului. în urma anunțului din revista Science, luă naștere o activitate febrilă de cercetare a oceanului planetar, pentru a găsi același model și a pune pe hartă dungile magnetice de pe tot cuprinsul lumii. Kay îl prezentă pe tânărul său oaspete britanic lui Walter Pitman, autorul articolului din Science. Pitman mai avea câteva luni până să-și încheie teza de doctorat. începuse să se ocupe de domeniul oceanografiei cu șase ani în urmă și petrecuse aproape un an și jumătate pe mare, în acest interval făcând și o călătorie de zece luni la bordul unei goelete cu trei catarge, nava de cercetare Vema. Aceasta era administrată de Observatorul Geologic Lamont, important centru de cercetare, aparținând Universității Columbia, unde preda Kay și unde studia Pitman. Kay spera ca Dewey să vadă cu ochii săi dovezile convingătoare despre alunecarea continentelor, așa cum reieșea din modelele de magnetizare din scoarța oceanului. De asemenea, Kay de-abia aștepta să se laude cu instalațiile modeme ale centrului de cercetare Lamont, în care lucrau mai mult de o mie de cercetători, în toate ramurile științelor despre pământ, de la sondarea interiorului solid al pământului, până la oceanul cel fluid și atmosferă. Acest campus satelit al universității mai era și cartierul-general a în jur de o sută de absolvenți de universitate, ce își desfășurau activitatea de cercetare în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, de pe fundul șanțurilor din oceane, până la poli, și chiar până pe suprafața lunii. Această călătorie cu Vemail duse pe Pitman în jurul lumii. În anul de dinaintea vizitei lui Dewey, Pitman plecase într-o a doua călătorie de cercetare, în timpul căreia condusese o explorare magnetică de-a lungul Dorsalei Pacificului de Sud, spre Antarctida, reprezentată într-un grafic de anomalii simetrice. Pitman îi arătă lui Dewey ce lucrase, explicându-i că, dacă suprafața oceanelor creștea, după cum o demonstrase cartografierea magnetică, atunci, desigur, continentele de la marginile acestora se mișcau și ele unele față de altele. În următorii doi ani, Pitman completă și publică o reconstituire, ca o filmare lentă, a despărțirii Africii și Europei de America de Nord, în ultimele două sute de milioane de ani. Folosind inversiile magnetice și cartografierea batimetrică a fundului Atlanticului de Nord, el determinase traiectoriile continentelor cu o precizie remarcabilă. Cam pe atunci, John Dewey era la Lamont, întrucât își luase un concediu de un an de zile de la University College din Londra. Ryan și Pitman fuseseră colegi la Lamont din 1962, când il invitară pe Dewey să li se alăture într-o încercare îndrăzneață de a dezvălui evoluția Alpilor, o regiune de munți relativ tineri, ce se întinde într-un arc aproape neîntrerupt peste marginea sudică a Europei și a Asiei, pornind de la Cordillera Betică a Spaniei, trecând prin Franța, Elveția și Austria, înconjurând Carpații din Republica Cehă, Slovacia și România, până la Munții Helenizi din Iugoslavia și Grecia, cuprinzând și Balcanii Bulgariei, de-a lungul Munților Taurus din Anatolia, ajungând până la Munții Zagros din Iran, unde se află străvechea stâncă de la Behistun a regelui Darius. |