„Tu ai înnebunit? Ți s-a ridicat Kundalini! Trebuie să faci cursul de Reiki!” Așa am aflat prima dată că există Reiki și am simțit cum maestra apucă fluidul dens care se mișca în interiorul coloanei mele vertebrale și îl fixează undeva în zona sacrală. Îmi amintesc chipul mamei mele înmărmurit între uimire și teama de necunoscut, când a văzut cercurile vertiginoase și ample pe care le descria pendulul masiv din argint cu care mi-au fost măsurate chakrele. Când am încercat și eu acasă să le arăt alor mei cum se poate roti un pendul la nivel de chakre, forța mișcării energetice a făcut ca una dintre zale să cedeze, pendulul a zburat în bibliotecă și, bineînțeles, nimeni nu a mai vrut să continuăm. Concluzia a fost „Lasă, tată, ne arăți altădată.”
Era primul meu pendul pe care îl cumpărasem împreună cu o carte. După experiența măsurării propriilor centri energetici din cabinetul de Reiki și bioenergoterapie, eram foarte curioasă să văd și să simt cum funcționează un astfel de „dispozitiv”. Era fascinantă viteza pe care o prindea pendulul în special în dreptul coccisului meu, transformându-se într-o adevărată elice zbârnâitoare. Acest experiment energetic foarte simplu, care aruncă omul și ochiul neobișnuit cu astfel de manifestări undeva între amuzament și fantastic, s-a transformat în timp, pentru prieteni, în momentul savuros și exuberant al adevărului, care îți dă o idee despre vizualizarea, perceperea unor fluxuri energetice care se mișcă neobosit în aura noastră și în jurul nostru. Cu toate acestea, mi-a plăcut să îmi păstrez detașarea de un astfel de „device” extern și să-mi ascult vocea intuiției, care nu ne înșeală niciodată.
Ar fi trebuit să spun că așa a început totul, însă totul a început cu mult înainte ca eu să îmi fi dat măcar seama. Și atunci când am cerut de Sus „cel mai frumos dar din câte există în Cer și pe Pământ”, Dumnezeu mi s-a arătat într-o lumină nouă și mi-a dovedit că are și simțul umorului.
Eram în Postul Crăciunului și treceam printr-o perioadă de întrebări de frământări sufletești, de neîmplinire personală. Atunci mi-am dat seama că postul interior și trezirea sinelui, care tânjea după un mai mult nedefinit, nu puteau echivala doar cu postul alimentar. Starea sufletească de căutare și dorința de pătrundere a unui adevăr pe care îl căutăm cu toții în momente diferite îmi induceau o lipsă a poftei de mâncare și, orice aș fi încercat, părea să aibă, fără nicio diferență, același gust. Mâncarea nu îmi producea nicio satisfacție; mi se părea chiar straniu că mănânc.
Dar, pentru că nu încetasem să caut și să cred, am continuat să mă rog și să întreb. Într-o după-amiază, trecând prin centrul orașului, după cursuri, am mers la biserica unde obișnuiam să mai intru din când în când. Deși întotdeauna am crezut că Dumnezeu nu are nevoie de răvașe de la mine ca să îmi asculte rugăciunea făcută cu sufletul, în ziua aceea m-am decis pe loc să-i scriu un acatist. S-a vrut și nu s-a vrut a fi o mică mișcare personală de protest. M-am așezat în genunchi lângă un scaun și am scos o bucățică de hârtie. Cu mintea m-am conectat Sus, ca printr-o coloană de Lumină, și am simțit cum mi se încălzește pieptul. Înainte să încep să aștern pe hârtie dorința mea, I-am amintit că, în felul acesta, dacă am să și scriu și are să mai citească și altcineva rugăciunea, poate o să mă audă mai bine. Gândurile lămurite în căldura inimii umpleau cuvintele (asta o fi fost unirea minții cu inima) care au început să curgă într-un acatist atipic; și, foarte avidă de Lumină și de a mă face utilă în Mâinile Lui, I-am. cerut „cel mai frumos dar din câte există în Cer și pe Pământ”. Nu am putut să-i definesc exact Binele și Îi repetam doar că am mâinile goale și nu pot ajuta pe nimeni. Dumnezeu a răspuns la forma mea de protest printr-un zâmbet larg și un gest umanitar, oferind tehnică avansată băștinașului din Papua. Un Kundalini trezit cu tot alaiul de senzații asociate la pachet, ăsta da răspuns și promptitudine. Dacă te-ai plictisit de cotidianul anost, o experiență inedită o să te pună pe picioare! Cu specificația: nu poate fi returnată.
Când am aflat că mi s-a trezit Kundalini, nu am înțeles exact ce mi s-a întâmplat și nici nu am îndrăznit să întreb. Am plecat în schimb câteva zile la Sinaia ca să-mi pun cât de cât gândurile în ordine și să mă relaxez. Mă tot întrebam cum îi zice la energia asta și ce-o fi cu ea. Cum am ieșit să mă plimb, am văzut din mers, în vitrina unui chioșc, o carte cu coperțile arse de soare, pe care scria mare: ,,Kundalini”. Mi s-a părut că-mi suna cunoscut și i-am spus mamei mele, care mă însoțea „stai puțin, cred că asta mi s-a ridicat”. Am cumpărat-o foarte nerăbdătoare să dezleg misterul. Era scrisă de Osho și, ca întotdeauna, ultimul produs de pe tejghea. Am citit-o pe nerăsuflate dar mai rămâneau încă multe necunoscute. Întorcându-mă în București, am intrat într-o librărie și am cumpărat un braț de cărți despre ființa energetica și nevăzută a omului, despre culori și tot ce mi s-a mai părut că ar avea legătură cu noua dimensiune în care am fost aruncată pe neașteptate și despre care nu citisem niciodată nimic din ceea ce ar fi putut să îmi ofere editurile terestre.
Momentul în care s-a declanșat totul atât de vizibil dar blând a coincis cu Crăciunul l998, când am avut mai multe vise prevestitoare, iar momentul în care a început să se manifeste totul atât de perceptibil și de violent a coincis cu ultima sesiune de iarnă din februarie 1999. Eram pe holul rece și întunecat al facultății înaintea unui examen scris la limba spaniolă când ... am simțit că mă atinge cineva. În dreapta mea era o colegă care se legăna în timp ce recitea o pagină din caiet. Am întrebat-o dacă m-a atins, iar răspunsul a fost negativ. Peste câteva clipe, când și-a reluat mișcarea, am simțit cum se mișca spațiul gol dintre noi. Am privit fără să mai scot niciun cuvânt, convingându-mă că nu mă atingea nimeni fizic. Am intrat în sala de examen, ne-am așezat și am primit subiectele. Nu am avut timp să mă dezmeticesc și am simțit o mișcare puternică în corp, dar în special în picioare. Era ca și cum tibia și peroneul s-ar fi unit și ar fi format împreună un conduct larg și eteric prin care curgea năvalnic un șuvoi magnetic care se scurgea în pământ. Nu, nu era de la subiecte, iar importanța examenului începea să scadă invers proporțional cu intensitatea senzațiilor pe care începeam să le resimt într-un mod îngrijorător, făcându-mă să-mi simt propria rezonanță pe care n-o mai cunoscusem până atunci. Am pus capul pe bancă pentru câteva secunde, gândindu-mă că am exagerat cu învățatul noaptea pana la patru dimineața și am conștientizat în același timp, o dată în plus, că sănătatea este cel mai important lucru pentru a putea funcționa la pararametri optimi. Cu toate că propriile mele manifestări ieșiseră din sau depășiseră orice tipar familiar, am reușit totuși să spun mental „stop” (așa, mai mult pentru min ...) și, încercând să-mi separ cunoștințele acumulate de experiența prin care tocmai treceam, am fost capabilă să rezolv și subiectele onorabil, singurele care nu suferiseră nicio modificare. |
Adevăr Divin
