PARTEA A DOUA ÎNVÃȚÃTURILE KABBALEI Capitolul 1 Preliminarii
În cele ce urmează vom încerca să facem o prezentare cât mai succintă a învățăturilor și tradițiilor Kabbalei. Sarcina este destul de dificilă întrucât Kabbala reprezintă un sistem cu totul special bazat pe studiul limbii ebraice, pe de o parte, și o învățătură filozofică de cea mai mare importanță, ce derivă din acest sistem, pe de altă parte. Aceste diferite particularități Vor fi abordate pe rând, încercând să le analizăm cât mai metodic cu putință. Prin urmare, studiul nostru va cuprinde: - o expunere preliminari ce își propune să clarifice problema originii Kabbalei. - o expunere referitoare atât la sistemul kabbalistic în ansamblul său cât și la diviziunile sale, fiind din acest punct de vedere un adevărat compendiu de kabbală; - o expunere asupra filozofiei Kabbalei și a diferitelor sale aplicații. Vom adăuga la sfârșit o serie de texte și idei extrase din surse demne de încredere și a căror autoritate nu a fost niciodată pusă la îndoială. Kabbala este cheia de boltă a întregii tradiții occidentale. Orice filozof care își propune să abordeze, de pe o poziție constructivă și legitimă, concepțiile cele mai elevate pe care spiritul omenesc le-a atins în dezvoltarea sa, fie că acesta se numește Raymond Lulle, Spinoza, sau Leibniz, ajunge inevitabil la Kabbală. Toți marii alchimiști, fără nici o excepție, sunt kabbaliști. Toate societățile secrete religioase sau militante care au apărut în Occident – gnosticii, templierii, rozacrucienii, martiniștii sau francmasonii – s-au aplecat asupra Kabbalei și i-au studiat în amănunțime teoriile. Wronski, Fabre d`Olivet, Eliphas Levi și mulți alții datorează Kabbalei tot ceea ce există mai profund în cunoștințele lor. De unde vine această doctrină misterioasă? Cercetarea chiar superficială a religiilor ne arată că toți marii inițiați sau instructori spirituali își împart întotdeauna învățătura în două părți: - o parte voalată de mituri, parabole sau simboluri destinată mulțimii; este partea exoterică. - o parte dezvăluită numai câtorva discipoli favoriți, care nu trebuie să fie niciodată scrisă în mod explicit (dacă e să fie scrisă) și care urmează să fie transmisă pe cale orală, din generație în generație; este doctrina esoterică. Iisus nu face nici el excepție de la regula generală, în orice caz nu mai mult ca Buddha; Apocalipsa reprezintă dovada cea mai evidentă. Pentru care motiv ar fi Moise singurul care să facă excepție de la această regulă? Salvând cel mai pur dintre misterele Egiptului, Moise a ales un popor care să-i păstreze cartea, tribul lui Levi, care a fost însărcinat cu păstrarea cultului; este neîndoielnic faptul că odată cu misterul el a transmis și cheia cărții sale discipolilor devotați. Observăm în sfârșit că în Kabbală se acordă o deosebită importanță mânuirii literelor ebraice considerate ca fiind idei sau chiar puteri efective. S-ar putea presupune că Moise căuta ca în acest fel să indice adevăratul drum menit să ducă la descifrarea sensului cărții sale. Cei care pretind că Kabbala se trage de la Adam povestesc pur și simplu istoria simbolică a transmiterii tradiției de la o rasă la alta, fără a insista în mod special asupra vreunei tradiții. Anumiți savanți contemporani, care ignoră cu desăvârșire orice sursă provenind din antichitate, sunt adeseori uimiți să descopere în ea idei profunde despre diferite științe; unii dintre aceștia plasează originea întregii cunoașteri în al doilea secol al erei creștine, alții abia catadicsesc să meargă până la școala din Alexandria. Unii criticii susțin chiar că Kabbala a fost inventată în secolul al XIII-lea de Moise din Leon. Un savant demn de toată încrederea și admirația, Adam Franck, nu și-a bătut capul cu aceste păreri, învingându-le pe toate pe propriul lor teren! Ne vom situa așadar alături de Fabre d`Olivet, plasând originea Kabbalei chiar în epoca lui Moise.
&
„Se pare, după spusele celor mai faimoși rabini, că Moise însuși, prevăzând atât soarta pe care cartea sa trebuia să o îndure cât și falsele interpretări ce urmau să i se dea ca urmare a trecerii timpului, a făcut recurs la o lege orală, pe care a dat-o prin viu grai oamenilor care îi dovediseră credință, însărcinându-i să o transmită în cel mai strict secret altor semeni care, transmițând-o la rândul lor peste timp, a făcut ca aceasta să ajungă până în zilele noastre. Această lege orală de care evreii moderni sunt atât de mândri, se numește Kabbala, de la un cuvânt ebraic care înseamnă: ceea ce e primit, ceea ce vine din altă parte, ceea ce se trece din mână în mână". Cele mai faimoase cărți pe care le au evreii: Zohar, Bahir, Medrashim. cele două Gemarah care alcătuiesc Talmudul, sunt aproape în întregime kabbalistice. Este foarte greu de precizat dacă Moise a lăsat cu adevărat această lege orală, sau dacă, lăsând-o, ea nu a fost deloc denaturată, cum pare să insinueze filozoful Maimonide, atunci când a scris că evreii au pierdut o bună parte din cunoștințele referitoare la aspecte extrem de importante ale tradiției fără de care este aproape imposibil să se înțeleagă Legea. Oricum ar sta lucrurile, nu se poate ascunde faptul că o atare atitudine nu era defel pe măsura spiritului egiptean, a cărui grijă pentru păstrarea nealterată a misterelor sacre și a fondului tradiției era bine cunoscută. Prin urmare Kabbala, așa cum o înțelegem astăzi, reprezintă rezumatul cel mai complet și cel mai autentic care ne-a parvenit din învățătura misterelor egiptene. Ea conține cheia tuturor doctrinelor îmbrățișate cei care merg să se inițieze: filozofi, magi și legislatori. Ca și limba ebraică, această doctrină a putut suferi numeroase vicisitudini datorate nesfârșitului șir de epoci pe care le-a traversat; în ciuda acestui fapt, ceea ce ne-a rămas este încă demn de o înaltă considerație. Așa cum se prezintă astăzi, Kabbala cuprinde două părți: Prima parte reprezintă un fel de cheie care se bazează pe tehnica însușirii limbii ebraice, fiind susceptibilă de numeroase aplicații; în majoritatea tratatelor referitoare la tradiția de sorginte ebraică, numele de Kabbală se atribuie numai acestei prime părți.
A doua parte reprezintă un sistem filozofic derivat din aceste considerații tehnice, fiind dezvoltat îndeosebi în cărțile fundamentale ale doctrinei, respectiv: 1. SEPHER YETSIRAH, Cartea facerii (sau Cartea formării) care cuprinde sub o formă simbolică istoria Genezei: Maaseh Bereschit. 2. ZOHAR, Cartea splendorii (sau luminii) ce conține tot sub formă simbolică totalitatea dezvoltări lor esoterice sintetizate sub numele de „Istoria carului ceresc": Maaseh Merkabah. Fără îndoială, cele două cabale ale evreilor – Merkabah și Bereschit – trebuie raportate simbolismului. Cabala Merkabah îl făcea pe evreul iluminat să pătrundă în tainele cele mai profunde și cele mai intime ale esenței și calităților lui Dumnezeu și ale îngerilor; cabala Bereschit îi dezvăluia aranjamentul și raportul numeric al literelor care alcătuiau cuvintele limbii sale, precum și marile planuri ale divinității și înaltele învățături religioase lăsate de Dumnezeu. Merkabah și Bereschit, acestea sunt cele două mari părți c1asice ale Kabbalei adoptate de toți autorii. Pentru a aborda învățăturile din Merkabah este necesară o cunoaștere prealabilă a celor din Bereschit, și pentru aceasta trebuie înțeles bine alfabetul ebraic și tainele alcătuirii sale. Plecând de la acest alfabet, vom analiza succesiv diferitele părți componente ale acestei chei universale care ne înlesnește accesul în mistere, apoi vom prezenta sistemul filozofic. Kabbaliștii pot fi împărțiți în două categorii: cei care au aplicat principiile doctrinei fără a se preocupa de dezvoltarea bazelor și structurilor sale și cei care, dimpotrivă, au scris tratate c1asice despre Kabbală. Printre cei din urmă îi putem cita pe Pico dela Mirandola, Kircher și Lenain. Pico della Mirandola consideră că orice abordare a Kabbalei trebuie să aibă în vedere studiul numerelor (sau Sephiroth) și studiul numelor divine (sau Schenroth). În definitiv la aceste două aspecte se reduce cheia învățăturii esoterice din epoca rabinică. Unul din autorii cei mai compleți și mai avizați ai Kabbalei este iezuitul Kircher; el adoptă o împărțire în trei mari părți: 1. Gematria sau studiul transpunerilor; 2. Notaria sau studiul artei semnelor; 3. Themuria sau studiul comutări lor și combinărilor. Lenain, autorul lucrării La Science mbalistique, se oprește cu precădere la numele divine și la combinațiile acestora, consacrându-le un întreg tratat. Clasificările făcute de acești autori vor fi prezentate abia în capitolul următor, căci în lipsa unor explicații suplimentare va fi dificil să fie corect interpretate și înțelese. |