Mașina Timpului
Cititorii care ar dori să afle serialul cercetărilor stimulate de incitantul Raport Pasadena, găsesc în prezent în Internet o suită de prezentări oferite de National Geographic acestea redau considerațiile moderne ale unor reputați fizicieni care s-au antrenat efectiv în studierea complexă a unei viitoare „mașini a timpului”.
Printre aceștia, profesorul Paul Davies de la Universitatea de Stat din Arizona - SUA, director al The Beyond Center) s-a declarat convins de un fapt: în viitor, metoda cea mai sigură de a se călători în Galaxie va fi cea a traversării pliurilor continuumului spațiu-timp, prin „găurile de vierme”. Din studiile sale, a putut trage și o concluzie care deocamdată ni se pare fantastică: între două zone spațiale în care spațiul-timp e deformat gravitațional, un astfel de tunel - care apare ca având la capete câte o „pâlnie” a spațiului-timp deformat - va oferi traversări cu viteze chiar mai mari decât cea a luminii, deocamdată considerată ca limită maximă! Dar profesorul recunoaște că asemenea călătorii ar putea fi efectuate doar de astronauți ai unor civilizații extrem de evoluate, care ar fi ajuns - conform clasificării acceptate de astrofIzicieni [5] - să se situeze în gradul III, respectiv să folosească energiile întregii galaxii din care fac parte.
Profesorul Richard Gott - care predă Astrofizica la Universitatea americană Princeton și care încă din tinerețe s-a simțit atras de fizica relativistă modernă - a dorit mereu să pătrundă straniul fenomen al „anulării timpului și a spațiului” ce survine la uriașele prăbușiri gravitaționale din interiorul marilor stele ce devin, la un moment dat, „găuri negre”. Impresionat de această „singularitate astrofizică” , el a exprimat adeseori ideea conform căreia, dacă omenirea dorește să progreseze tot mai avântat, trebuie să se inspire de la Univers și să-l copieze! Pe linia acestei gândiri, a început să se întrebe dacă, la nivel cosmic, nu ar mai exista și alte fenomene mai accesibile „copierii”, care să producă aceleași deformări gravitaționale ale continuumului spațiului-timp, dar care să nu conducă la „înghițirea” a tot ce este în jur - inclusiv a navelor spațiale. Aceasta e acum cercetarea sa teoretică și astronomică, având speranța că va oferi omenirii o soluție reală pentru visul călătoriilor galactice. În sprijinul său a survenit o nouă cunoaștere: în a doua parte a secolului XX, a apărut o nouă teorie a fizicii modeme, care a fost dezvoltată de diferiți fizicieni teoreticieni. Aceștia doreau să „împace” și să îmbine teoria relativistă a gravitației cu teoria cuantică. Noua demonstrație matematico-fizică primise un nume ciudat: teoria supersimetrică a corzilor. Conform noii gândiri expuse în acest cadru, cele mai infIme componente de bază din mediul nostru material nu ar fi particulele elementare, ci niște corzi minuscule unidimensionale (string(s), în denumirea engleză generalizată). Or, la scurt timp, această teorie a fost extinsă și la scară cosmică: după „marea explozie” originară, în spațiu ar fi rămas mulțimi imense din asemenea corzi, dar de lungimi chiar foarte mari. Denumite „corzile cosmice”, deși grosimea lor ar fi infimă - cât a unui atom - materia conținută ar avea o densitate de neimaginat, respectiv o greutate uriașă: masa unui string cosmic de 1 metru ar exercita un efect gravitațional mai intens decât masa întregului Pământ!! Și, iată că această teorie, ce apare ca revoluționară pentru baza fizicii actuale, l-a stimulat pe profesorul R. Gott să conceapă un nou orizont teoretic pentru o viitoare „mașină a timpului”.
Avansând teoretic pe această nouă cale, astrofizicianul de la Princeton a constatat că, dacă două asemenea corzi s-ar deplasa cu viteză una pe lângă cealaltă, ar oferi condițiile favorabile de bază pentru „mașina timpului”: deformarea spațiului-timp înconjurător ar comprima acest „continuum” până la pliuri extrem de subțiri. Astfel, o navă spațială care s-ar deplasa în jurul celor două corzi ar obține o viteză mai mare decât cea a luminii! Numai că, găsirea acestor „strings cosmice” și apoi orientarea lor pe o direcție, precum și antrenarea deplasării lor reciproce ar fi accesibile doar civilizațiilor de gradul III, capabile să preia energii ale galaxiei lor.
După decenii de studii discrete, fIzicianul american Ronald Mallet (profesor de Fizică la Universitatea de Stat din Connecticut-SUA) a ieșit, nu de mult timp, în public, cu o afIrmație foarte îndrăzneață: „era călătoriilor în timp a venit”! Analizând teoriile modeme ale formării și ale fenomenelor ce se produc în intimitatea teribililor aștri care sunt „găurile negre”, precum și la minusculele „mini-găuri negre” acceptate de fizicieni ca fiind foarte răspândite, apoi ale fenomenelor specifice „tunelelor topologice”, cât și mai recenta teorie a ,,(super)corzilor cosmice”, acest profesor a remarcat un factor comun: deformarea spațiului-timp este generată de gravitația marilor mase dense. Dar în paralel a ajuns la o descoperire teoretică: pornind de la cunoașterea generală că lumina - deși nu are masă – „transportă” energie, el a constatat experimental că lumina, în sine, influențează gravitația! Și, cum gravitația deformează timpul, a căutat să determine cum ar putea folosi lumina la controlarea directă a timpului! În acest sens, a căutat „să copieze” efectul „lens thirring” descoperit la „găurile negre”, folosind experimental fasciculele luminoase ale patru lasere, pentru crearea unor bucle de lumină mobile. |
Adevăr Divin
