Dumnezeu și minunile din viața noastră (publicată anterior sub titlul Momente de grație)

Acestea sunt povești scrise de oameni obișnuiți, care au trăit experiența de a le fi atinsă viața de către Dumnezeu, în moduri reale, vizibile și directe. Walsch introduce aceste povestiri, într-un mod măiestrit, printre conceptele și mesajele prezentate în Conversații cu Dumnezeu. Aceste relatări uluitoare vă arăta modul în care și voi puteți trăi asemenea miracole – și faptul că ele sunt peste tot în jurul nostru.

Fred Ruth ședea pe scaun, așteptând să moară. Voia ceva de băut ,N-am nevoie de nici un afurisit de doctor care să-mi spună că nu o mai duc mult`, bodogăni el. ,Toată lumea știe că urmez la rând.`

Chiar ieri, cardiologul a dat câteva telefoane, anunțându-i pe copiii lui Fred și pe fosta lui soție că era momentul să-i viziteze ca să-și ia rămas bun.

Doi` dintre copiii săi au venit să-i vadă, dar nu au stat prea mult. În ultima vreme, Fred nu se purtase prea frumos cu ei, în special cu fiul său vitreg.

Cei doi nu se împăcau prea bine nici când Fred era sănătos, și cu atât mai puțin acum când era cu adevărat bolnav.

Problema era inima. Totul a început în 1975, când Fred a avut prima criză serioasă. Avea numai 38 de ani, dar nu era de mirare. Atât mama cât și tatăl său muriseră de atacuri de cord, își pierduse doi frați bolnavi de inimă, iar sora sa suferise de diabet grav și, cu un an în urmă, murise de atac de inimă la numai 44 de ani.

Fred însuși suferise două operații chirurgicale bypass în ultimii șase ani. N-a mai lucrat un lung interval de timp, dar nu-i era prea dor de serviciul său. Era foarte stresant să fie directorul unei companii producătoare de computere. Probabil că și asta i-a agravat problemele cardiace. Bine c-am scăpat era tot ce avea de spus.

,Dă sunetul mai încet`, s-a răstit la Anne, care privea la TV. N-a înțeles ea oare cât era el de bolnav?

Fred știa că propria-i personalitate s-a schimbat, dar nu părea a fi în stare să facă ceva în legătură cu asta. Devenise chiar iritabil. Dezagreabil și iritabil. Asta era!

,Doamne, cât nu-mi place să stau aici`, mormăi Fred, încercând să-și schimbe poziția pe fotoliu și să se uite pe fereastră. Mișcarea îi producea durere. Avea atât de puțin oxigen în sânge, încât toate membrele și pieptul erau cuprinse de un cârcel puternic. Rareori se ridica de pe scaun; tot ce putea face era să se deplaseze până la baie.

Tot universul lui Fred se restrânsese, treptat, la o cameră de treizeci de metri pătrați. Nu putea ieși, deoarece apartamentul era la etajul doi și asta însemna să coboare și să urce scări; putea doar să urmărească lumea.