„Când se va întoarce Deceneu?”, l-am întrebat pe Felix Crainicu. „Întoarcerea lui Deceneu e o metaforă”, mi-a răspuns el. „Și totuși...”, insist eu, ca un copil căruia nu i s-a spus tocmai sfârșitul poveștii. „Deceneu se va întoarce atunci când vom fi pregătiți”. Eu îmi doresc și vă doresc să fim martori la această întoarcere. Dar pentru ca asta să se întămple, e nevoie de credință. Atât și nimic mai mult.
Ce mă vrăjește cel mai mult este misterul pe care autorii îl adaugă la taina pe care deja legendele o aveau incifrată. Locurile din poveste - Tărămul sacru, Sfinxul, grota - personajele, ființele fantastice - zâne, moși, voinici, sihastri, Leandru, Deceneu, Zamolxis, Omu, Șoimii, Marele Lup Alb și toți ceilalți, poveștile lor de iubire, credință, luptă și sacrificiu, toate laolaltă ar fi fost de ajuns și cu asupra de măsură pentru a ne oferi cel mai încăntător șir de legende ale dacilor. De fapt, singurul care există. Dar vraja se adâncește în momentul în care cei trei autori - Baci Farcaș, Felix Crainicu și Cristi Ioniță - întregesc fiecare frânturile de poveste. Cât la sută din poveste vine de la bâtrănul cioban din Bucegi? Cât la sută a reținut Cristi? Cât a adăugat Felix? Nici ei nu mai știu. Aici e misterul. Când intri în poveste, povestea te scrie pe tine, nu tu pe ea. De aceea, nu are rost să ne întrebăm ce e adevărat și ce nu în aceste legende. Fiecare lucru își are adevărul său, care astăzi poate fi socotit fabulație, iar mâine istorie curată.
Aurora Pețan
|
Adevăr Divin
