„Dacă niciodată nu este vina noastră, nu ne putem asuma responsabilitatea pentru nimic. Dacă nu ne asumăm niciodată responsabilitatea pentru nimic, vom fi întotdeauna victime.”
„Un copac ce se prăbușește neauzit în pădure nu scoate niciun sunet, la fel cum nu există niciun timp sau spațiu dacă nu există o conștiință care să-l observe.”
„Dacă copilul care am fost ne-ar cere astăzi să-i spunem care este cel mai bun lucru pe care l-am învățat de la viață, ce i-am răspunde și oare ce-am avea de aflat de la el, în schimb?”
„Adevărul pe care îl cunoșteam s-a tot rafinat de-a lungul timpului. Am făcut cercetări și săpături căutându-l, folosindu-mi intuiția și speranța, l-am tot filtrat și condensat pe cât de bine am putut eu, reflectând asupra lui, apoi i-am dat drumul să-mi alimenteze motoarele, un pic precaut la început, să văd ce se petrece.
Ei bine, au existat câteva rateuri, vreo două explozii pe pista de lansare, până am învățat cât este de volatilă orice filozofie construită acasă. Un pic cam afumat, dar și un pic mai înțelept, a trebuit să clipesc de câteva ori până să realizez că în cea mai mare parte a vieții mintea mea a folosit acest tip de combustibil. Chiar și astăzi, temerar cu prudență, picătură cu picătură, ridic constant cifra octanică.
Cu toate acestea, nu am ales să-mi produc singur materia primă, doar așa, de amuzament sau pentru că nu aș fi vrut să folosesc niciodată materialul obișnuit. Pasionat să descopăr motive și motto-uri de viață, am parcurs diferitele religii în adolescență, i-am studiat pe Aristotel, Descartes și
Kant la cursurile serale încă pe când eram pilot de linie în Forțele Aeriene.
După ce am terminat ultimul curs, abia mergeam pe trotuar, cu pașii grei și înceți, simțind cum mă cuprinde ca într-o menghină o ciudată depresie. Pe cât reușisem eu să înțeleg, domnii aceștia știau chiar mai puțin decât mine cine suntem și de ce ne aflăm aici, iar eu abia aveam o vagă idee.
Minți cu greutate, ei străbăteau stratosfera intelectuală la altitudini cu mult deasupra plafonului la care putea ajunge bietul meu avion. Eram dornic să împrumut fără nicio jenă din filozofia lor personală pentru a mi-o construi pe a mea, dar tot ceea ce puteam să fac, audiind cursurile în clasă, era să mă abțin să strig: «Cui îi pasă?»
L-am admirat pe Socrate cel practic pentru că a ales să moară pentru un principiu, atunci când i-ar fi fost foarte ușor să scape. Ceilalți nu erau la fel de convingători. Toate paginile acelea înghesuite, acoperite cu litere microscopice, pentru ca în cele din urmă, concluzia lor cea plină de înțelepciune să fie: Richard, ești pe cont propriu, băiatule. Cum am putea noi să știm ce merge pentru tine?
Studiile odată terminate, mă plimbam fără țintă prin noapte, pașii mei trezind ecouri prin campusul pustiu, iar eu nu aveam habar unde să mă duc.
Mă gândeam că am fost la acest curs ca să găsesc o îndrumare, pentru că aveam nevoie de o busolă să mă călăuzească prin junglă. Pentru mine, religiile organizate erau asemeni unor poduri care se clatină, construite din ramuri slab legate ce ar fi cedat la prima greutate, o simplă întrebare de copil reușind să declanșeze mistere insondabile. Oare de ce se agață religiile de întrebările fără răspuns? Oare nu-și dau seama că a spune: «Nu există răspuns la asta» nu este un răspuns?
Rând pe rând, făceam cunoștință cu câte o altă teologie și de fiecare dată ajungeam la acest test: Sunt gata să iau această credință și să fac din ea însăși viața mea?
De fiecare dată când puneam această întrebare și mă lăsam cu toată greutatea, întreg eșafodajul scârțâia și tremura, pentru ca apoi să se prăbușească brusc în fața mea, dispărând, în final, cu totul din fața ochilor mei.
Iar eu înșfăcam din nou această lume, așa cum este ea, trăgându-mă speriat de pe marginea prăpastiei, recunoscător că nu am fost ucis în timpul prăbușirii. Cum ar fi fost să mă încred orbește într-o religie care dădea asigurări că planeta se va dizolva în flăcări pe 31 decembrie, pentru ca să mă trezesc pe 1 ianuarie în ciripitul vrăbiilor? M-aș fi simți ca o oaie mergând cu turma.
Așa a fost întotdeauna. Cineva mă urmărește, se ciocnește de mine când dau colțul sau apare brusc în metrou sau cabina avionului, ca să îmi spună care era lecția pe care o aveam de învățat din fiecare conjunctură mai stranie în care fusesem pus.
La început credeam că aceste prezențe sunt fantome, rodul propriei mele imaginații și chiar așa și erau. Dar nu mică mi-a fost surpriza atunci când, următoarele dați, multe din aceste suflete care voiau să mă învețe s-au dovedit a fi muritori tot atât de tridimensionali ca și mine, tot atât de surprinși să mă găsească pe mine în miezul aventurii lor personale pe cât eram eu de surprins să-i descopăr în a mea.
După un timp nu mai puteam să spun dacă persoana pe care o vedeam în fața mea dându-mi lecții era muritoare sau nu, iar astăzi, presupun că este vorba de oameni până în clipa când dispar în mijlocul unei propoziții sau mă iau pe sus într-o lume paralelă, ca să-mi demonstreze cine știe ce adevăr subtil și metafizic.
Până la urmă, sigur că nu mai contează cine sunt aceste ființe. Unele sunt îngeri cărora nu le pasă prea mult de modul cum se prezintă. Altele sunt ființe pe care le cunoșteam demult, chiar înainte de a le vedea trăsăturile, iar altele păreau a fi mesagerii unor vești bune, până când s-au dovedit a fi exact contrariul.
Această carte prezintă tocmai povestea unei astfel de întâlniri din mica mea lume magică, ce anume am învățat din această întâlnire și cum mi-a schimbat viața această învățătură.
Se potrivesc lecțiile mele cu ale voastre? Sunt eu oare un înger înflăcărat aflat pe aceeași cale pe care ați apucat-o și voi sau sunt doar unul din străinii aceia ciudați care bolborosesc ceva pe stradă? Unele răspunsuri nu le voi ști niciodată.”
Richard Bach |
Adevăr Divin
