Pasiunea și compasiunea nu sunt două energii, sunt una și
aceeași energie. Odată ce trece prin meditație, energia este transformată,
transfigurată; devine calitativ diferită. Pasiunea curge în jos, compasiunea se
ridică spre culmi; pasiunea curge prin dorință, compasiunea curge prin starea
lipsită de dorințe; pasiunea este o ocupație care te face să uiți de
nefericirea în care trăiești, compasiunea este o celebrare, un dans al
realizării, al împlinirii... ești atât de împlinit, încât poți oferi și altora.
Acum nu a mai rămas nimic; ți-ai împlinit destinul pe care îl purtai în tine de
milenii ca pe o potențialitate neajunsă încă la înflorire, ca pe un boboc. Acum
a înflorit și dansează. Ai ajuns la realizare, ești împlinit, nu mai ai ce
obține, nu mai ai unde să te duci, nu mai ai nimic de făcut.
Ce se va întâmpla de acum încolo cu toată acea energie? Vei începe să oferi din
ea și altora. Acea energie care traversa straturile întunecate ale pasiunii,
acum se ridică emițând raze de lumină, nemaifiind contaminată de nici o
dorință, de nici o condiționare. Nu mai este coruptă de nici o motivație -
tocmai de aceea o numesc parfum. Floarea este limitată, dar nu și parfumul.
Floarea are limite, rădăcinile o țin cumva legată, dar parfumul nu este
încătușat. El se mișcă pur și simplu, este purtat de vânturi; nu este ancorat
de pământ.
Meditația este o floare. Are rădăcini. Există în tine. În momentul în care
apare compasiunea, aceasta nu mai are rădăcini; se mișcă liber și-și continuă
mișcarea. Buddha a dispărut, dar nu și compasiunea lui. Floarea va muri mai
devreme sau mai târziu, este parte din pământ, iar țărâna se întoarce în țărână
- numai parfumul eliberat va dăinui. Buddha a murit, Iisus a murit, dar nu și
parfumul lor.
Compasiunea lor încă dăinuie și oricine este deschis să o primească îi va simți
imediat forța, va fi mișcat de ea, va porni într-o nouă călătorie, într-un nou
pelerinaj.
Compasiunea nu se limitează doar la floare - provine din floare, dar nu este
floarea. Ea apare prin intermediul florii, floarea este doar un pasaj, dar ea
vine de undeva de dincolo. Nu poate veni în absența florii - floarea este o
etapă necesară -, dar nu aparține florii. Odată ce floarea a înflorit,
compasiunea este eliberată.
Această insistență, acest accent trebuie înțelese profund, pentru că dacă îți
scapă esențialul, poți începe fără îndoială să exersezi compasiunea, dar acesta
nu va fi parfumul real. O compasiune exersată nu e altceva decât pasiunea
prezentată sub un alt nume. Este aceeași energie a pasiunii contaminată de
dorință și coruptă de motivație, și poate deveni foarte periculoasă pentru alți
oameni - căci în numele compasiunii poți distruge, în numele compasiunii poți
crea sclavie. Nu este compasiune, iar dacă o exersezi, ești artificial, formal
- de fapt, ești un ipocrit.
Primul lucru pe care trebuie să-l reții este acela că nu ai cum să exersezi
compasiunea. Exact în acest punct au eșuat toți adepții marilor maeștri
religioși. Buddha a atins compasiunea prin meditație - iar acum budiștii
practică de zor compasiunea. Iisus a atins compasiunea prin meditație - iar
acum, creștinii și misionarii creștini practică iubirea, compasiunea, serviciul
în slujba umanității, dar compasiunea lor s-a dovedit a fi o forță distructivă
în lume. Compasiunea lor nu a făcut decât să creeze războaie; compasiunea lor a
distrus milioane de oameni. Aceștia sfârșesc prin a cădea victime unor
întemnițări profunde. |
Adevăr Divin
