Alcătuit din poezii și poeme scrise în ultimii cinci ani,
volumul Anotimpurile cuvintelor își prezintă cele cinci
părți astfel:
I. Întotdeauna
primăvara
II. Cioplite
din vară
III. Alunecând
prin toamnă
IV. Vechi
strigăte mute
V. Anotimpul
timpului
Cuvintele, actorii principali fără de care nicio trăire nu
s-ar fi putut aduna, își caută un timp și un ritm al lor pe tot parcursul
acestei călătorii a cărei destinație pare a fi descoperirea vieții
poeziei.
Timpul se răspândește în fotograme ale trăirilor - clipe de
viață surprinse în contextul unei prozodii ce amintește, pe alocuri, de
începuturile poeticii. Clasicele sale anotimpuri sunt transformate, așa cum
reflectă și titlurile părților acestui volum, descoperindu-se dispariția iernii
și apariția unui nou anotimp, cel de-al cincilea, Anotimpul timpului.
Ritmul nu poate fi despărțit de izvorul din care se naște –
experiența directă a vieții, de cele mai multe ori privită din contextul
naturii. Și, precum orice trăire, nu se poate încadra în tipare izbucnind fie
în finalul vreunei poezii, fie chiar în mijlocul vreunui poem, cel mai bun
exemplu fiind cel mai lung poem din volum, Poem cioplit din vară
(netocmit).
Mărturisirile de la începutul volumului ne avertizează
despre caracterul personal al poeziei, dar mai ales despre sonoritatea și
calapodul muzical în care s-au turnat cuvintele autoarei Daniela Marin:
Sunt poezii care se transcriu pe sine.
Sunt poezii care povestesc și poezii care fotografiază,
poezii care filmează și poezii care pictează.
Sunt și poezii care cântă, împingând scribul să-și ascută
auzul.
Sunt poezii viață pentru că viața este o poezie. Uneori.
Cu o valoare de aparent motto, paragraful de mai sus nu este
decât o introducere pentru următoarele patru pagini ale volumului - Scurtă
scrisoare pentru cititorul grăbit - al cărei început este:
“Cu parcul am împărtășit multe. Și cu marea, e adevărat, dar
cu ea m-am întâlnit mai rar.
Nu sunt fotograf. Atunci când mi-am amintit, am și
fotografiat - cu telefonul mobil. Trebuie să-ți amintești că timpul se măsoară
în cadrele experiențelor care te cresc. E ca și cum i-aș cere unei picături de
ploaie scufundate în mare să-și amintească de vremea când era o părticică
dintr-un nor. Nu cred că ar avea mai mult decât un sentiment, o senzație că,
undeva, cândva, a fost parte dintr-un întreg, dintr-o altă lume.
Să-i ceri unui sunet să-și amintească de toate trăirile, de
câte ori a vibrat în spațiul manifestărilor? Cum ai putea? Sunetul pare că se
pierde în spațiu. În realitate, devine una cu el. Devine însuși spațiul.
M-au urmărit sunetele în poemele acestea. S-au aranjat în
acorduri de rime de care nu am avut cum fugi. Am ales să nu mai scriu până când
nu voi fi scăpat de rime. Nu a fost cea mai potrivită alegere. Nu am scăpat
nici azi. Nu te lăsa vrăjit de dansul sunetelor. Ar putea fi doar o horă a
ielelor.”
Cele 52 de poeme sunt însoțite de fotografiile
autoarei.
“Culorile pe care le vedem sunt atât de personale. De aceea
am ales să transform imaginile fotografiate într-o impersonală îmbinare de alb și
negru. (Este ceva impersonal în experiența trăirii, în viața omului? Mă
îndoiesc.)
În plus, am reușit să pierd multe din fotografiile din
memoria telefonului. Am și scris o poezioară pe care, însă, nu am inclus-o în
acest volum. Dacă mă gândesc încă o secundă, aș putea să ți-o dăruiesc aici, în
această scrisoare.
Pieritoarele imagini
Într-un aproape colț în care Edison nu se-ntindea,
nici raza nu avea tangență cu nemulțumirea mea,
într-un aproape întuneric smintit de-atâția pixeli țipători
zvârliți de monitorul mare și-ntronat ca împărat
orbită poate chiar de prea multa lucrare,
atins-am alt ecran, unul mai mic și vorbitor, de-atâtea ori
mângâietor
de alte multe ori tulburător. Și uite cum neantul îmi
cuprinse mult peste-o mie de fragmente colorate
tablouri și portrete ale vieții înșirate
în clipe înrămate
în mega-spații-nghesuite trăiri făr’de cuvinte
dovezi palpabile dar,
iată,
pieritoare.
Memoria rămase nudă.
Ba chiar și vidă precum spațiul în care se retrage timpul
netrăit.
Indiferentă la mulțimea de atingeri cu care încercam s-o
regăsesc,
memoria rămase goală în așteptarea timpului prezent. |