Viata cu Doc, sotul si Invatatorul meu, Dr. David R. Hawkins, M. D., Ph. D.

Din câte știu, cartea ei este unică în literatura spirituală. Dintre toate documentele despre mistici și sfinți, nu am întâlnit vreo carte ca aceasta, care documentează ce înseamnă să trăiești viața cu un mistic ca iubit.” - Fran Grace, Ph.D., Editor (Introducere)

“Citind această carte am simțit ca și cum eu însumi am trăit alături de EL și că am trecut prin aceleași experiențe prin care a trecut Susan! Ea îl reînvie pentru ca EL să vă acompanieze în toate situațiile vieții. “ - Swami Chidatmananda, călugăr Hindus, Hyderabad, India (Cuvânt înainte)

“L-am cunoscut pe David la un curs de dans country și de atunci nu ne-am mai oprit din dans. Am dansat în parcări, în magazine, restaurante și în cabinetele doctorilor! Chiar și după moartea lui, dansul nostru continuă prin lucrarea pe care mi-a lăsat-o de făcut. Nu sunt singură pentru că esența lui este în mine.

Am știut de când l-am cunoscut că iubirea și înțelepciunea lui erau atât de mari încât aveam să-l împart cu restul lumii. Nu puteam să-l păstrez doar pentru mine. Iar Dave a fost întotdeauna gata să se împartă pe sine oricui a fost în mod sincer interesat în ceea ce avea el de împărtășit.

Am fost o pereche potrivită. Eram unul pentru altul ca o mănușă. Știam că aveam un angajament, acela de a împărtăși ceea ce era el cu întreaga lume. Și această carte face parte din angajamentul nostru. Mi-a spus că, într-o zi, va trebui să scriu eu ceva despre propria mea călătorie și despre cum a fost să trăiesc cu el. Pentru aceasta, în ultimii ani mi-am înregistrat amintirile și le-am așezat în această carte pentru voi.

David m-a învățat că este o datorie pentru noi să dăm înapoi ceea ce am primit, fie că dăruim unei singure persoane sau mai multora. Sunt recunoscătoare pentru viața pe care am trăit-o împreună cu el și sunt recunoscătoare vouă, tuturor celor care vă dăruiți spiritul și iubirea Lucrării noastre.

Această carte este modul meu de a da ceva înapoi. Sper și mă rog să vă fie de folos în călătoria voastră. După cum ne-a învățat el: “Calea este dreaptă și îngustă. Nu irosi timpul!”

Susan Hawkins, Sedona, Arizona

Aceasta este Prefața autoarei, o sinteză comprimată a nenumăratelor povești desprinse din viața împreună cu “Doc”, soțul și învățătorul său, Dr. David R. Hawkins.

În trei părți și douăsprezece capitole, Susan Hawkins ne pictează un portret extraordinar al Învățătorului și Omului David R. Hawkins, folosind ca fundal atât scena seminariilor, cât și pe cel al vieții de dincolo de scenă. Sinceritatea și iubirea izvorăsc din fiecare frază, chiar și din frazele care dezvăluie “neplăcutele” vieții lor.

Din nenumăratele și ineditele fragmente de viață povestite cu o picturală măiestrie, am ales să cităm unul dintre cele mai neașteptate tablouri:

“Nu se temea de lucrurile de care cei mai mulți oameni se tem. De pildă, sconcșii. Cum ferma este într-o zonă rurală, există și multe animale sălbatice care intră pe proprietate, inclusiv sconcși. Aveam un câine, așa că nu era prea bine să avem atâția sconcși plimbându-se pe terenul nostru. Am folosit capcanele Havahart®, care nu rănesc animalele. Puneam unt de arahide în capcană ca seara să intre acolo și să rămână până dimineață. A doua zi, Dave se ducea și îi trimitea multă iubire sconcsului, apoi punea o hârtie peste cușcă, ca să nu se agite prea tare. Reușea cumva să facă toate astea fără ca sconcsul să stropească. Ridica cușca, o punea în camionetă și conducea câțiva kilometri, apoi îl elibera pe sconcs. Era foarte atent să deschidă cu grijă capcana. Uneori, sconcsul nici măcar nu era treaz, așa că Dave îl scotea din capcană cu mâinile lui și îl lăsa să plece. În tot acest timp iubea animăluțul. Niciunul, niciodată, nu l-a stropit pe Dave. Nu cunosc prea mulți oameni capabili să facă la fel. Dave spunea: “Eu le trimit toată iubirea pe care o pot trimite.” Au fost ani în care a trebuit să scoatem de pe proprietate 12 sconcși în primăvară și 12 în toamnă.”

Viu și revelator, interviul înregistrat de editoarea și prietena familiei, doamna Fran Grace, Ph.D., înfățișează și dovedește sacralitatea acestei uniuni dintre Susan și David, după cum remarcă și Swami Chidatmananda: “Căsătoria lor s-a concretizat pentru a-l ajuta pe Doc să funcționeze în lume; în acest fel a putut ieși din stările divine ale conștiinței pentru a oferi o rară călăuzire cercetătorilor spirituali. Iar aceasta ne spune nouă despre sacralitatea acestei căsătorii.”

Fran: Când am luat interviuri studenților tăi, au spus “Vrem să auzim de la Susan cum este Doc în viața de zi cu zi.”

Doc: (chicotind…) Ți-am spus că asta se va întâmpla, cu ani în urmă ți-am spus.

Fran: Cred că din cauza faptului că suntem curioși.

Doc: Da, e natural. Ea este observatorul dinăuntru. La fel ar putea fi și “Cum este să trăiești cu Președintele George Bush?” Trebuie s-o întrebi pe soția lui, Laura Bush! Ea este singura care știe!

Fran: Corect. În cazul tău, poate că oamenii au această fantezie că în casa voastră este Centrala Fericirii, non-stop. Din ce am văzut eu venind aici, în casa voastră, pe lângă faptul că există un mistic în casă, duceți o viață obișnuită. Este foarte plăcut și aveți treburi de făcut cu Veritas Publishing mereu, dar gospodăria este chiar comună, din multe puncte de vedere.

Susan: Da, fericirea este întotdeauna prezentă. Este adevărat. Nu pleacă. Dar ai și alte lucruri de făcut. Dacă ar fi să găsesc acum o calitate de care ai nevoie, aș spune “răbdare”. Fără răbdare, ai conduce gospodăria ca și cum el nu ar exista. Sunt lucruri care trebuie făcute, dar uneori nu sunt terminate sau este necesar să aștepți ca să le poți discuta cu el. Da, răbdarea este cheia. Uneori am foarte multă, alteori nu am deloc!

Râsete…

Fran: Doc, ai spus că știai de o obligație, un contract sau ceva karmic…

Doc: Responsabilitate…

Fran: Da, responsabilitatea de a fi ceea ce ești în lume. Iar tu, Susan, ai putea spune că acest lucru se aplică și în cazul tău?

Susan: Da, se aplică. Există un contract prin care trebuie să fac ceea ce fac…

Doc: Un acord… o înțelegere…

Susan: Da, un acord și o înțelegere…

Doc: Nu există obligații. Înțelegerea a fost “Dacă mă urc în canoe, voi vâsli.”

Fran: Ai urcat cu o vâslă, Susan?

Tăcere…

Susan: Cred că relația noastră este că el este învățătorul. Trăind cu el, eu învăț în fiecare zi. Unele lecții îmi cer răbdarea, altele înțelegere. Și când spune “A fost o înțelegere”, este exact. Este o înțelegere completă că facem exact ceea ce trebuie să facem în acest timp, în această viață. Nu știu cum să explic altfel.

Fran: Susan, a existat vreun moment, la început, când nu ai fost sigură dacă aceasta era menirea ta sau acordul tău a fost imediat? Vreau să spun că este, totuși, o viață neobișnuită!

Susan: Am fost foarte analitică și îngrijorată. M-am întrebat: “Chiar îmi doresc să intru în toată chestia asta?” Da, în mod sigur a existat și ezitare.

Doc: Parțial și datorită faptului că era necunoscut.

Susan: Da, parțial. “Necunoscut, nefamiliar'' pentru că treaba cu brațul este ciudată! Adică, învățăturile, însele, sunt acolo, și mai adaugi și “Am nevoie de brațul tău să întreb ceva.” Asta a fost ciudat. Apoi, înțelegi ce se întâmplă când urmărești brațul și-ți spui “O, este ceva aici!'' Deci, este un proces de învățare.

…

Fran: Ai fost crescută într-o familie religioasă?

Susan: Am crescut ca membru al Bisericii Presbiteriene.

Doc: Tatăl ei a fost diacon.

Susan: Da, a fost diacon. Duminica mergeam la biserică pentru aproape patru ore. Cred că toți am avut 10-12 ani de prezență la Școala Duminicală. Ne-am primit insignele și totul.

Doc: (chicotind) A, deci așa ajungi tu în rai! Zece ani de participare perfectă la Școala Duminicală! De fapt, când privești cu atenție, lucrul ăsta este impresionant.

Susan: Am trăit într-o mică comunitate de fermieri în Midwest. Și când trăiești într-un loc mic ca acesta, singura viață socială este la școală sau la biserică, duminicile. Acesta este un fapt binecunoscut. Te duceai la biserică duminica, dar, nu știu dacă asta a făcut fiecare persoană de acolo să fie mai bună!

Râsete...

În Capitolul 1, intitulat Viața mea înainte de întâlnirea cu Doc, Susan Hawkins ne prezintă câteva secvențe din copilăria, adolescența și prima parte a tinereții sale, construind un esențial portret al spiritului și personalității sale.

Iată primul fragment cu care debutează acest carusel de istorisiri ale soției Doctorului David R. Hawkins:

Un orășel

Am crescut lângă un mic orășel în mijlocul vestului Americii. Familia mea locuia la aproape 2.5 km de oraș, într-o fermă de aproximativ 65 hectare. Stră-străbunicul meu cumpărase acest teren de la o companie feroviară cu 50 cenți pe hectar. Am locuit acolo până la vârsta de 12 ani. Faptul că am crescut în acest mediu mi-a oferit o fundație solidă în credință și în viața la țară. Am avut norocul să fiu înconjurată de oameni care lucrau din greu și care aveau valori comune puternice în ceea ce privește comunitatea. Să administrezi o fermă nu era ușor, dar părinții mei au reușit să ofere tot ceea ce era necesar copiilor lor, crescându-ne în respectul față de Dumnezeu și față de oameni.

Ca viață socială, pentru tipul meu de personalitate, micul oraș îmi părea prea mic. Nu erau mai mult de 1000 de oameni în întreaga comună, așa că îmi părea că trăiesc într-un acvariu. Dacă făceai vreo boacănă, afla toată lumea. Dacă aveai o rochie nouă, toți știau cu exactitate de unde provenea și cât ai plătit pentru ea. Uneori era o atmosferă critică și moralistă care mie nu mi s-a potrivit niciodată. Niciodată nu am putut să înțeleg de ce oamenii nu sunt buni unii cu alții. Eram foarte mică, dar aceste întrebări erau întotdeauna în mintea mea: De ce se poartă așa cu persoana asta? De ce o critică pentru că una sau alta? Nu interveneam pentru că, pe vremea aceea, nu se cuvenea ca o fetiță să facă așa, dar mă deranja când oamenii îi judecau și se purtau urât cu alți oameni.

Întotdeauna am fost un spirit liber și doritor de bucurie, asta era ceva natural pentru mine. Ca să vă dau o idee despre simțul umorului meu, iată o istorioară. Era ceva obișnuit ca fetelor din Midwest să li se spună “văcuțe”. Într-o zi, auzind un bărbat spunând asta, am răspuns glumei lui: “Mi-e foame. Cred că o să mă duc să pasc niște iarbă.”

Mama mea era genul de om sobru, serios, care ridica sprânceana la umorul meu. Ne spunea mereu: “Nu face asta! Ce-o să creadă vecinii?” Chiar și zeci de ani mai târziu, când călătoream cu David să vizităm marile catedrale ale Europei, mama era supărată pe mine pentru că îi trimiteam vederi în care-i scriam: “Am fost în atâtea catedrale! Dacă până mă întorc acasă nu devin sfântă, atunci nu voi deveni niciodată.” Iar mama mi-a spus: “Susan, ce era în capul tău? Nu știi că oamenii citesc vederile?” Eu eram glumeață, numai că ea nu înțelegea glumele mele.

Ca adolescentă, oricând mă simțeam sufocată de atmosfera de acolo, mă rugam lui Dumnezeu să mă scoată din orășelul ăla. Când tatălui meu i s-a oferit un serviciu în Phoenix și ne-am mutat, am simțit că a fost răspunsul pentru rugăciunile mele. Cu toate acestea, anii copilăriei mele în Midwest au contribuit pozitiv la dezvoltarea mea. De fapt, chiar acolo am învățat câteva dintre cele mai importante lecții despre viață și spiritualitate.