Înainte ca sufletul să poată înțelege și să-și
amintească, el trebuie să fie intim unit cu Vorbitorul Tăcut, întocmai cum
forma după care e modelat lutul este mai întâi unită cu mintea olarului.
Căci atunci Sufletul va auzi și își va aminti.
Și atunci urechii interioare îi va vorbi:
VOCEA LINIȘTII
Și îi va spune:
Dacă sufletul tău surâde pe când se îmbăiază în Lumina soarelui Vieții tale;
dacă sufletul tău cântă în crisalida sa de carne și materie; dacă sufletul tău
plânge înăuntrul castelului său de iluzie; dacă sufletul tău se zbate să rupă
firul de argint care îl leagă de Maestru; să știi, O, discipole, sufletul tău
este încă un Suflet al pământului.
Când sufletul tău în mugur își pleacă urechea la tumultul lumii; când Sufletul
tău răspunde la glasul răcnitor al marii iluzii; când e înspăimântat la vederea
lacrimilor calde ale durerii, când, asurzit de țipetele ele neliniște, Sufletul
tău se retrage întocmai ca țestoasa sfioasă în carapacea egocentrismului său,
află, O, discipole, că Sufletul tău este un altar nevrednic de „Dumnezeul''
său tăcut.
Când, devenind mai puternic, Sufletul tău se strecoară în afara locului său
sigur de retragere și, eliberându-se din altarul protector, își întinde firul
de argint și se avântă; când, zărindu-și imaginea pe undele spațiului murmură:
„Aceasta sunt eu'' — mărturisește, O, discipole, că Sufletul tău este prins
în țesătura amăgirii.
Acest Pământ, discipole, nu e decât Sala Durerii, unde sunt așezate, de-a
lungul cărării cumplitelor încercări, capcane pentru a-ți prinde Egoul în
amăgirea numită „Marea Erezie''. |
Adevăr Divin
