Și acum... care va fi viața mea de acum
înainte? Vor fi, bineînțeles, oile și lâna lor, inul care trebuia cultivat pe
câmpurile din vale și nu mai știu ce altceva, dar, această libertate care mi se
oferea dintr-odată, avea amărăciunea unei mari plictiseli. Poate un soț? Copii?
Și neapărat pânza care se bate pe piatra acestui puț pe care l-am zărit în
treacăt în josul cărării ce ducea la noi. Să consacri casele și parcelele de
teren ale fiecăruia nu lua mult timp și apoi, după cum subliniase și Yoachim,
în satul Fraților din Essania totul fusese binecuvântat de generații întregi.
Se putea oare ceva „debinecuvânta'' singur? Exista o uzură a
binecuvântării? „Sigur'', mi-am zis, „lipsa de fervoare și banalizarea
rugăciunilor inimii, fără îndoială''.
Fervoarea... Mi-ar fi plăcut să o pot împărtăși pe a mea, să vorbesc despre ea
ca să poată zvâcni în piepturi... dar, trebuia să mă obișnuiesc. Orice s-ar fi
zis, Porumbița aterizase pe pământ și „preotese'' nu existau. Cine, de
fapt, decretase că nu puteau fi? Aceasta era una din chestiunile pe care nu
trebuia să le aduci prea mult în discuție.
Mi s-ar fi răspuns vag că erau Patriarhii, dar asta nu m-ar fi satisfăcut,
căci, ceea ce știam despre ei mă făcea să mă gândesc că nu îl ascultaseră prea
bine pe Cel Etern, pentru că Suflul Său nu era nici Tată, nici Mamă, ci dincolo
de acestea. Îmi plăcea să-i contrazic pe Patriarhi în micile mele discursuri
silențioase.
În primele mele luni în sat, Yussaf s-a dus de mai multe ori la Ierusalim. Așa
cum îi spusese tatăl meu, preluase responsabilitățile templului poporului
nostru. Fiecare întoarcere a sa era o mică sărbătoare a inimii mele și îmi
dădea impresia că și el simțea la fel. Băieții lui și Avigael, fiica lui mai
mică, rămâneau însă distanți. Doar Iacob, care trebuie să fi fost puțin mai mic
decât mine, încerca uneori să-mi zâmbească. Mă întrebam prostește dacă ar fi
fost un soț bun...
Într-o dimineață, când mă întorceam de la puț cu frumosul ulcior cu toarta roșie
pe care îl adusesem cu noi, Yoachim și Hannah mă luară deoparte. Aveau un aer
preocupat.
— Ce părere ai de Fratele Yussaf, Meryem?
— Fratele Yussaf? A fost întotdeauna bun cu mine, mă protejează...
— Te protejează... Da, de asta ai nevoie, murmură Hannah. Anul viitor vei avea
paisprezece ani. Viața trece, știi ce înseamnă asta. Eu aveam cincisprezece ani
când...
S-a oprit și cel care a continuat, foarte demn, a fost Yoachim.
— Și dacă am stabili ca Yussaf să te ia în căsătorie, ce-ai spune?
Credeam că nu am auzit bine.
— Nu înțeleg.
Tatăl meu și-a dres vocea și a reluat.
— Ce ai spune dacă Yussaf te-ar lua de soție?
Nu am știut ce să-i răspund. Cred că m-am uitat în pământ, ca și cum spusele
lui Yoachim erau ceva rușinos. Era ideea lui? Și dacă nu voiam? Și dacă Yussaf
nici măcar nu știa ce complotau părinții mei? Pentru o căsătorie trebuia
dragoste...
Ceea ce ar fi trebuit să fie o discuție, dar care nu a fost deloc una, s-a
oprit aici. Nimic nu se lega în capul meu pe care îl simțeau ca o oală în
fierbere. La căderea nopții, dintr-o dată, m-am hotărât totuși să merg la
Hannah. Inima mea era plină de emoție...
— Spune-mi... l-ai iubit pe tata când v-ați căsătorit?
— am învățat să-l iubesc... apoi m-am dezvățat... apoi am învățat din nou. Ne
cunoști povestea... Cel Etern avea un scop, din moment ce ești aici... și îmi
fac atât de multe vise, Meryem, deoarece am văzut de mult că El a croit un drum
lung pentru tine.
— Dar Fratele Yussaf mă iubește cu dragoste adevărată?
— Să nu-l întrebi... La noi bărbații nu sunt învățați să spună astfel de
lucruri. Dacă e așa, o vei simți.
A trecut vreo lună înaintea întoarcerii lui Yussaf. Revenea din Hevron, dincolo
de Ierusalim. Ceva se întâmplase acolo. |
Adevăr Divin
