Avdo s-a gândit la piatra funerară pe care avea s-o facă pentru mortul cu șapte nume pe care-l îngropaseră azi. A tras din țigară, a sorbit din ceai și, împingând în față degetele mâinii care ținea țigara, ca și cum ar fi vorbit cu cineva, și-a zis că piatra de mormânt trebuie să fie neagră și cu o gaură în mijloc. Trebuie să poți vedea golul de pe partea cealaltă. Hăul trebuie să crească și să se adâncească pe măsură ce privești. Omul care murise fusese soldat. Când l-au găsit, trântit cu brațele depărtate pe malul Eufratului în timpul Operațiunii Militare din Dersim, era inconștient și-și pierduse memoria. I-au zis că-l cheamă Haydar, că fusese rănit de o bandă de kurzi zaza și că trebuie să se realăture unității sale. Nu a trecut mult timp și era înarmat și-și folosea aprig biciul în vreme ce adunau dușmanul și-l mânau, desculț, în exil. Călătoria era lungă și uneori Haydar se simțea amețit, ca și cum ar fi fost cât pe ce să cadă, însă credea în cine era și în ce făcea. Când s-au oprit într-o tabără, un bătrân orb, aflat printre prizonierii dintre care jumătate pieriseră deja, i-a recunoscut vocea și i-a zis că ei doi sunt din același sat. Ce i s-a întâmplat?, l-a întrebat orbul, iar apoi i-a zis lui Haydar care-i e trecutul. Numele său adevărat era Ali. În timp ce erau strânși, probabil fusese împușcat pe malul râului când fugea de soldați. Dându-și seama că-și pierduse memoria, atunci când l-au găsit, și zicându-i că este soldat, îi dăduseră un nou trecut și-un nou viitor. După ce l-a ascultat pe bărbat, Haydar a fugit în Câmpia Mesopotamiei din sud, unde în cele din urmă a ajuns să creadă că nu-i aparține niciuna dintre aceste identități. Acolo i-a vorbit câmpia: tu nu ești nici Haydar, nici Ali, fiindcă nu ai nicio amintire din copilărie și, fără nicio amintire a acelor ani, n-ai să știi niciodată cine ești cu adevărat. A cutreierat pământul, orientându-se după stele. A găsit refugiu în Dumnezeu și a citit toate cărțile care i-au ieșit în cale, în căutarea unui răspuns. De la Ierusalim la Cairo, din Creta la Atena, de la Roma la Istanbul, a rătăcit timp de patruzeci de ani, găsindu-și un nou nume și-o nouă religie în fiecare oraș din care-și făcea casă. Astăzi fusese adus la Cimitirul Merkez Efendi într-un sicriu învelit cu muselină decolorată, cu cele șapte nume scrise pe-o bucată de hârtie: Ali, Haydar, İsa, Musa, Muhammed, Yunus, Adem. Ultima săptămână și-o petrecuse la pat. În camera lui ticsită, ținea o scrisoare și o geantă pentru vecinul care mai trecea pe la el; acestea trebuiau predate, la moartea sa, meșterului pietrar Avdo. După ce a plecat toată lumea, când în cimitir era liniște și ceața se lăsa peste Istanbul, Avdo a deschis scrisoarea: „Avdo, îți încredințez lucrarea pietrei mele funerare. Am fost cunoscut sub multe nume; am adoptat multe religii. Până la urmă, n-am nicio credință. Și, cu atât de multe nume, nu am de fapt niciunul. Te-am cunoscut pe când erai copil și cântai atât de frumos. Numele tău mi-a rămas în minte, Avdo, pe-al meu din vremea aceea nu mi-l mai amintesc. Poate-l știi tu. Anul trecut, întâmplător, am aflat că locuiești în cimitirul ăsta. Am aflat ce s-a întâmplat. N-am putut veni. Cu siguranță erai deja destul de ocupat cu toți morții din jurul tău. Mi-au spus că pietrele tale funerare se potrivesc întotdeauna cu spiritul decedatului. Fă-mi și mie una. Fă ca piatra mea să spună universului: singurul neajuns al lui Dumnezeu este acela că nu există. Fă o piatră pentru asta. Pun și niște bani în scrisoarea asta ca să acopere cheltuielile, dar și pentru cântecele alea pe care le cântai când erai mic. Mai las și în geantă câteva lucruri care ți-ar putea fi de folos”. Avdo a băgat scrisoarea în plic oftând, după ce a citit-o de două ori. Privind ceața care se lăsa peste morminte, s-a întrebat ce voci se vor auzi la noapte. În nopțile astea cețoase auzea uneori vocile copilăriei sale, alteori vaietele morților. Citind scrisoarea se simțise de parcă copilăria lui desculță l-ar fi privit prin ceață. La vreo doi metri distanță stătea în picioare băiețașul acela, ca un chiparos răbdător. Agitându-se ușor și, la fiecare pas, făcând crengile uscate să trosnească. Cu fiece foșnet, copilăria lui prindea viață prin sunete. Râsete, cântece și strigăte se desfășurau fir cu fir, complet indiferente față de morții care gemeau. Avdo auzea iarăși aceste voci și era mulțumit. Lăsându-se pe spate, a ascultat cu atenție în noapte. Și-a amintit trecutul său, știa cine e, fiindcă își știa numele. Nu era ca omul cu șapte nume. În cuferele păzite ale minții, păstra tot ceea ce îndurase de-a lungul anilor. Își amintea până și cele mai vechi cântece; cuvintele îi erau încă proaspete în minte. S-a gândit la un cântec pe care obișnuia să-l cânte prin piețe și piațete, o melodie care-l încânta. A fredonat melodia și apoi a început să cânte încetișor, ca să nu trezească câinele care-i dormea la picioare. Ah, iubito, te rog, nu-mi irosi ziua / O zi durează tot atât cât o viață / Ah, iubito, nu-mi încuia într-o peșteră luminoasa viață / O viață durează tot atât cât o zi. |
Adevăr Divin
