Era atât de multă lumină în tata! Mi-l amintesc râzând atât de zgomotos că zornăiau paharele de cristal ale maică-mii în vitrina din sufragerie. Mă lua la dans din senin. Mă uitam la televizor la TeleEnciclopedia când mă simțeam ridicată brusc și pusă pe un umăr, învârtită și apoi atârnată cu capul în jos. Mă urca pe umeri la concertele cu Iris și Holograf și mă sălta ca un cal sălbatic. Era mult întuneric în tara. Uneori bea și fuma mult. Scria în caietele lui de poezii lucruri pe care nu voia să ni le arate. Își ascundea caietele în pod, unde credea că nu le găsește nimeni. Desena în creion cai și umbre. Îl auzeam vorbind singur în șoaptă. Era nervos, îi scrâșneau măselele. Nu înțelegeam ce spune. Avea multă lumină tata în el, dar avea și întuneric destul. Îl priveam ca pe soare. Mă făcea să râd. Îi știam atât de bine mirosul, râsul, îi cunoșteam pe de rost Pink Floydul și Jimmy Hendrixul, bluza preferată și piureul cu sos pe care l-ar fi mâncat în fiecare zi, dacă mama ar fi avut chef să i-l facă. Apoi, într-o zi de ianuarie, l-am condus cu mama la microbuz. Nu înțelegeam prea bine unde pleacă, auzeam ceva de Italia, de bani, dar mintea mea de copil nu pricepea socotelile adulților. Și-a ridicat valiza maro, a trântit-o în spate peste altele, ne-a îmbrățișat, s-a urcat, s-a strecurat pe un loc la geam și ne-a făcut semn să plecăm. Ne-am întors acasă doar noi două, și acolo era foarte liniște. Nu se mai auzea nicio muzică și niciun râs. Aveam 10 ani. Tata s-a întors după un an, dar era altfel. Mirosea diferit, se uita la mine în alt fel. Avea mai mult întuneric și mai puțină lumină. După două luni, a plecat iar. Aceiași valiză maro. De data asta nu ne-a lăsat să-l mai conducem. A plecat singur de-acasă, cu valiza mai goală ca prima dată. L-am urmărit cu privirea pe geam pân-a dispărut după colțul străzii care duce la gară. Săptămâna care a urmat am stat în fiecare seară cocoțată pe pervaz, așteptând să-l văd venind de la gară cu valiza în mână. Și următoarea. Mama se uita și ea într-acolo, dar de pe geamul de la bucătărie. A trecut așa o lună. Apoi un an. Și încă unul. Cinci. Șapte. Nouă ani. Ne uitam amândouă, fiecare pe geamul ei de la etajul trei, la drumul spre gară pe care nu venea tata. La vreo șase ani după ce-a plecat, am aflat prima oară că murise. Ne-am trezit la ușă cu un bărbat necunoscut care ne-a spus că erau prieteni acolo, în Italia, și că Stelian murise de frig sub un pod. | 
Adevăr Divin
