Totuşi, am citit despre somnambuli şi persoane aflate în stare extatice, al căror sine spiritual interior — cu toate puterile sale de conştiinţă, simţire şi percepţie — era absent din formele lor aparent moarte şi care au vizitat locuri îndepărtate, ducându-se şi întorcându-se cu viteza gândului, aducând descrieri ale acelor locuri care au fost mai apoi verificate şi s-au dovedit a fi adevărate.
De ce percepem viaţă în toate lucrurile, chiar şi în cele socotite „moarte”, atunci când ne aflăm într-o stare care ne permite să simţim că ele trăiesc? Poate exista oare materie moartă în Univers? Nu este chiar şi o piatră ţinută laolaltă prin „coeziunea” particulelor sale şi atrasă spre Pământ prin „gravitaţie”? Dar ce altceva sunt „coeziunea” şi „gravitaţia” decât energie, şi ce este „energia” dacă nu sufletul, un principiu interior numit forţă, care produce o manifestare exterioară numită materie, dar care, în cele din urmă, trebuie să fie identică cu forţa sau substanţa, sau oricum am numi acel ceva despre care nu avem nicio concepţie? Dacă această viziune este corectă, atunci toate lucrurile posedă viaţă, toate lucrurile posedă suflet, şi pot exista fiinţe-suflet ale căror forme exterioare nu sunt atât de grosiere ca ale noastre şi care, prin urmare, sunt invizibile pentru simţurile noastre fizice, dar pot fi percepute de propriul nostru suflet.
În liniştea Naturii, gândurile devin vise conştiente, iar visele se prefac în viziuni. Mi-am imaginat cum, în această solitudine solemnă, aş putea rămâne pentru tot restul vieţii, poate împărţindu-mi locuinţa cu câţiva prieteni de spirit apropiat. Mi-am imaginat cum, uniţi prin interese comune şi având aceleaşi ţeluri, am putea fi fericiţi şi am putea dobândi cunoaştere împreună. Aici, departe de superficialitatea şi goliciunea vieţii obişnuite, s-ar putea atinge o claritate mult mai mare a percepţiei mentale, o concentrare mult mai profundă a gândului şi o concepţie mult mai înaltă a adevărului cu privire la misterele Naturii şi ale fiinţei umane. Cât de mult s-ar ascuţi simţurile noastre pentru a percepe lucrurile exterioare şi interioare? Cât de mult ar creşte cunoaşterea de sine? Ce ne-ar păsa de prostiile aşa-numitei societăţi? Ce ne-ar interesa să ştim despre ce se petrece în acel mare azil de nebuni numit lumea? Aici am putea trăi netulburaţi înlăuntrul propriului nostru sine, neatinşi de practicile necromantice ale „societăţii'', care zilnic şi ceas de ceas ne forţează să ieşim din noi înşine, să ne arătăm acolo unde nu dorim să fim, ne constrâng să acţionăm împotriva propriei voinţe, să ne închinăm în faţa zeiţei conformismului, pe care, în adâncul inimii, o dispreţuim.
Ar fi o astfel de viaţă folositoare pentru noi şi pentru ceilalţi? Dacă este adevărat că lumea şi noi înşine suntem alcătuiţi din idei, atunci tocmai în astfel de singurătăţi s-ar putea găsi cele mai bune condiţii pentru a înţelege şi a remodela ideile. Gândurile şi ideile nu pot fi simple iluzii; ele trebuie să aibă o existenţă reală, la fel de reală şi poate mai durabilă decât lucrurile obiective din această lume, căci ştim că ideile supravieţuiesc morţii formelor în care sunt întruchipate. Ştim că ideile, asemenea altor roade, se nasc şi se maturizează, iar ori de câte ori o idee ajunge la maturitate, ea apare pe orizontul mental al lumii şi este adesea înţeleasă în acelaşi timp de unele minţi receptive. Cineva care poate înţelege şi remodela idei înalte şi să le dea expresie materială poate face mult mai mult pentru binele lumii trăind singur si în solitudine decât trăind în lume, unde munca sa este în mod constant zădărnicită de chestiuni de mică importanţă. Ideile pe care le modelează nu vor muri odată cu trupul său. Ele vor fi aruncate asupra marii oglinzi, Lumina Astrală, şi vor fi păstrate în memoria lumii, pentru a fi înţelese şi folosite de alţii.
Ce este, până la urmă, acea fiinţă pe care o numim om? |
Adevăr Divin
