În 1927 Hadamard (matematician) a scris mai multor persoane cunoscute,
printre care și lui Einstein, întrebându-le cum gândesc. Einstein a răspuns în
mod clar că el gândea în „imagini mai mult sau mai puțin clare și în semne
particulare“. Imaginile sale erau vizuale și motorii. Hadamard însuși a spus
că, atunci când gândea, cuvintele erau absente.
Marele defect al dualismului este acela că
postulează existența unei substanțe misterioase, necunoscută științei și
incompatibilă cu legile naturale. Care ar fi această substanță imaterială care
nu ocupă niciun spațiu? Ce motive avem să presupunem că ea ar exista? Oamenii
de știință se întreabă cum poate o substanță nematerială să afecteze sau să fie
afectată de substanța materială a creierului, întrucât în toate celelalte
contexte, substanțele materiale sunt produse de alte substanțe materiale sau de
forțe cunoscute, cum ar fi gravitația sau electromagnetismul. Dacă materialul
ar putea afecta imaterialul, atunci am putea fi capabili să îl manipulăm pe
acesta din urmă într-un fel sau altul. „Și unde se află conștiința?“ întreabă
scepticii. Este în interiorul craniului sau plutește în jurul proprietarului
său precum ectoplasma? Poate o conștiință să afecteze o altă conștiință și,
dacă da, în ce mod? Pot ele să fuzioneze sau să se contopească? Care sunt
regulile care îi definesc abilitățile? Persistă ea după moartea trupului? Sau
se folosește de trup pe post de centrală electrică sau de punct de fixare sau
ca organ de simț? La aceste întrebări, dualiștii nu pot oferi decât răspunsuri
ipotetice.
… Gândurile pot fi exprimate într-o varietate
de formule orale și, evident, e puțin probabil ca ele să fie alcătuite din
cuvinte mute. În 1927 Hadamard (matematician) a scris mai multor persoane
cunoscute, printre care și lui Einstein, întrebându-le cum gândesc. Einstein a
răspuns în mod clar că el gândea în „imagini mai mult sau mai puțin clare și în
semne particulare“. Imaginile sale erau vizuale și motorii. Hadamard însuși a
spus că, atunci când gândea, cuvintele erau absente. În schimb, George Polya
avea senzația că soluția problemelor matematice era întotdeauna verbală.
Eminentul psiholog Hadley Cantril, președinte
al Institutului Internațional de Cercetări Sociale de la Princeton, și-a
încheiat „Studiul tranzacțional al conștiinței“ cu această lamentare: „Când
recitesc ceea ce am scris, îmi dau seama cu tristețe că eu însumi sunt
incapabil să surprind, fie chiar și de departe, tot ceea ce are conștiința
minunat, mai ales când mă gândesc la produse ale spiritului precum Simfonia a
V-a, Predica de pe Munte, Frații Karamazov sau calculul infinitezimal. În orice
caz, ceea ce permite conștiinței să creeze și să se bucure de astfel de
minunății reușește să evite aproape în întregime căderea în capcana grosieră a
oricărui jargon psihologic“.
Omul este o mașină minunată, dar nu „doar o
mașină“. El este o mașină plus încă ceva. Putem vedea că defăimarea statutului
ființei umane, care a fost la modă timp de aproape un secol, este
nejustificată. Shakespeare era conștient de acest aspect atunci când a spus:
„Ce capodoperă este omul! Cât de nobil în rațiunea lui! Cât de nelimitat prin
facultățile sale! Cât de expresiv și admirabil în forma și în mișcările sale!
Cât de asemănător unui înger în acțiunea sa! Cât de asemănător unui zeu în
inteligența sa! El este frumusețea Universului, modelul desăvârșit al ființelor
vii!“ |
Adevăr Divin
