- Te referi la corpul eteric?
- Da, toată această reţea energetică, acest vârtej de forţe extrase din Natură, face ca în jurul embrionului, apoi al fătului, să se ţeasă schema viitorului corp. Îl numeşti eteric, dar acest cuvânt este înşelător. Când e folosit, dă impresia că evocă ceva inconsistent. Şi totuşi, etericul este oarecum... ca electricitatea.
Imaginează-ţi o lume alcătuită din reţele electrice extrem de complexe, de intensităţi diferite... Îţi vei forma astfel o idee despre natura forţelor şi a schimburilor care au loc între corpul sunetului şi... ceea ce se întâmplă în pântecele unei femei. Toate principiile universului îşi dau întâlnire acolo.
Aşa că să ştii că dacă se strică brusc această aranjare... este ca un scurtcircuit uriaş. De aceea am spus că „este fizic'' şi că şocul m-a împrăştiat.
Pleoapele lui Florence s-au lăsat încet în jos. Nu mi-e greu să îmi imaginez că încearcă să ascundă câteva lacrimi...
Ceea ce mă frapează este extraordinara maturitate a lui Florence, adică luciditatea ei de adult. Ea îmi oferă dovada supremă că ceea ce se apropie de Pământ pentru a se naşte prin corpul unei femei nu sunt nişte mici copii sau vagi prezenţe neatinse de nimic. Sunt fiinţe de sine stătătoare, cu propriul lor bagaj, care trăiesc totul în funcţie de deschiderea conştiinţei lor.
- Putem continua, Florence, sau ai nevoie să rămâi singură?
Interlocutoarea mea rămâne mută câteva clipe, după care îşi revine.
- Nu... Activitatea gândirii mele este cea care îmi face bine. Rămâi... Este vital să li se vorbească tuturor celor care au fost „respinşi''. Mă simt cumva ca o ţesătură din care a rămas doar urzeala verticală. Chiar aşa! Toate firele orizontale, tot ceea ce îmi dădea o „culoare'', o formă, un fel de identitate, toate acestea s-au destrămat brusc.
Vezi tu, sufletul este atât de aproape de corp! Când suntem pe Pământ, avem mereu convingerea că e vorba de două lumi care nu au nimic de-a face una cu cealaltă, că graniţa lor nu este permeabilă. Dar e tocmai invers: există... fire telefonice care sunt trase în permanenţă între cele două. Nu poţi să atingi unul fără să intervii şi asupra altuia şi viceversa.
Ştiu, trebuie să fii cel puţin convins de existenţa sufletului pentru a avea o şansă să înţelegi ceea ce încerc să îţi explic... sau pur şi simplu să speri să primeşti puţină tandreţe atunci când urmează să fii... aspirat dintr-un pântec. Doar un pic de tandreţe! E chiar aşa de greu?
Din nou, imaginea lui Florence este pe cale să se estompeze. Nu mă pot abţine să nu mă gândesc la un melc care se retrage în cochilia sa când, dimpotrivă, ar trebui să meargă înainte...
Pentru a o scoate pe Florence din spaţiul de semi-conştienţă dureroasă care pare să o înghită în continuare, las să ţâşnească prima întrebare care îmi vine în minte.
- Iar pentru Pierre şi Emilie? Cum era? Ştii dacă ei credeau în ceva? Noţiunea de suflet însemna ceva pentru ei?
Vocea care încearcă să îmi răspundă este slabă. Îmi dă impresia că se strecoară pe buzele cuiva care se află la intrarea într-un mare labirint şi se teme să nu se rătăcească.
- Pentru Emilie, da... Ei bine, într-un fel! Ea crede că există „ceva'', dar e atât de vag şi de neclar, încât pentru ea nu are practic nicio consistenţă. Nu o condamn; am văzut că nu are referinţe pentru a gândi lucrurile în profunzime.
|
Adevăr Divin
