Portretele unei casnicii

Ilonka povestește. În Budapesta dintre războaie, căsnicia burgheză cu industriașul Péter părea fără cusur privită din afară. Însă pe dinăuntru pierea, strivită sub apăsarea unui secret de nepătruns al bărbatului. Péter povestește. Căsătoria cu Ilonka s-a sfârșit. Dar nu și sfâșierea conștiinței lui tragice, împărțită între pasiunea pe cât de veche, pe atât de mistuitoare pentru Iudita – servitoarea care nu s-a lepădat de lumea ei nici după ce a luat-o de soție – și lumea lui, pe care n-o poate salva de tăvălugul istoriei. Iudita povestește. Anii au trecut, vremurile s-au schimbat, iar ea și-a lăsat în urmă soțul și țara. Însă nu și trecutul, pe care i-l destăinuie unui tânăr iubit într-o noapte de alcov, cu Roma fremătând sub portocalii de la fereastră.

Trei actori ai aceleiași drame și, la sfârșit, un raisonneur neașteptat își spun poveștile-confesiuni ca pe niște roluri prinse într-un joc de oglinzi. Pe fundal, Dunărea, maiestuoasă ori măturând resturile asediului, saloanele budapestane interbelice, o operă de Wagner. În decor, o panglică mov. Sándor Márai pătrunde până în crevasele fine ale sufletului omenesc și surprinde atât antagonismele de clasă ale unei lumi la asfințit, cât și agonia adevărului crunt, aflat în răstimpul dintre două clipiri.

Partea întâi ... 7

Partea a doua ... 11

Partea a treia ... 229

Epilog ... 357

Uită-te la bărbatul acela. Stai un pic, nu chiar acum, întoarce-te încoace, să vorbim. N-aș vrea să ne observe, să ne zărească, n-aș vrea să-mi dea binețe. Acum poți să te uiți... Întrebi dacă e bărbatul acela mic, îndesat, cu guler din blană de jder? A, nu. Cel înalt, palid, care stă de vorbă cu domnișoara de la cofetărie. Acum își primește coaja de portocală confiată. Curios, mie nu mi-a adus niciodată coajă de portocală confiată.

Ce să fie, dragă? Nimic. Stai să-mi suflu nasul. A plecat? Spune-mi dacă a plecat.

Plătește...? Spune-mi, ce portofel are? Fii atentă, nu vreau să mă uit în direcția lui. Nu cumva e un portofel din piele de crocodil? Da? Vezi, asta mă bucură.

De ce? Așa. Da, eu i-am oferit portofelul acela, când a împli-nit patruzeci de ani. Asta a fost acum zece ani... Dacă l-am iubit...? E o întrebare grea, dragă . Da, cred că l-am iubit. Gata, a plecat...?

Bine c-a plecat. Așteaptă un pic, să-mi pudrez nasul . Se vede c-am plâns? Da, e o prostie, dar vezi tu, așa e omul, prost. Dacă pot să-ți spun cine e? Sigur, dragă, nu e niciun secret . Bărbatul acela a fost soțul meu.

Auzi, ia să luăm noi o înghețată cu fistic. Nu înțeleg de ce se spune că iarna nu se mănâncă înghețată. Eu mai ales iarna vin aici, cu cea mai mare plăcere, doar ca să-mi iau o înghețată bună. Câteodată cred că poți să-ți permiți orice, nu numai fiindcă e bun sau fiindcă are sens, ci doar pentru că se poate. De altfel, de câțiva ani, de când sunt și eu singură, îmi place să vin aici iarna, între cinci și șapte. Îmi place salonul ăsta roșu, cu mobila lui din secolul trecut, îmi plac ospătărițele un pic fanate, îmi place atmosfera asta de metropolă din piața care se întinde în fața deschiderii vitrate, îmi place să-i privesc pe oamenii care sosesc. Și ceaiul de aici e cel mai bun din oraș, ai observat...?

Da, știu, femeile de modă nouă nu mai umblă prin cofetării. Merg în espressouri, unde trebuie să te grăbești, n-ai timp să stai jos un pic, cafeaua costă patruzeci de fileri, la prânz mănâncă o salată, asta e moda nouă. Dar eu sunt din lumea veche, eu am nevoie de cofetăria asta fină, de mobila ei stilată, de tapetul roșu, de contesele și de prințesele bătrâne, de dulapurile cu oglinzi. Nu stau aici zi de zi, îți dai seama, dar iarna vin câteodată și mă simt bine. Iar cu soțul meu îmi dădeam adeseori întâlnire aici la un ceai, după șase, când ieșea de la birou. Da, da, și acum tot de la birou venea. Șase și douăzeci de minute, asta e ora lui. Îi cunosc și astăzi fiecare pas, ca și cum încă aș trăi cu el. La șase fără cinci sună după valet, care îi întinde paltonul și pălăria gata periate, apoi părăsește biroul. Mașina i-o ia înainte, iar el vine pe jos, ca să se mai aerisească. Nu prea face mișcare, de-aia e atât de palid. Sau poate și dintr-altă cauză, nu știu... Nu știu, fiindcă nu-l văd niciodată, nu vorbesc cu el, sunt deja trei ani de când nu ne-am mai vorbit. Nu-mi plac divorțurile acelea dulcege, după care foștii parteneri ies la braț de la tribunal, iau prânzul împreună la cel mai faimos restaurant din parc, sunt afectuoși unul cu celălalt, iar după asta, după divorț și după prânz, pornește fiecare pe drumul lui. Eu am altă conduită morală și alt temperament. Nu cred că foștii soți pot rămâne prieteni buni după divorț. Căsătoria e căsătorie, iar divorțul e divorț. Tu ce părere ai? De fapt, tu n-ai fost măritată niciodată.