Întâlnirea Fără să dau cuiva explicaţii, am dispus ancorarea navei în vecinătatea punctul în care acum un an îi întâlnisem pe cei doi vârstnici siberieni. Pe o ambarcaţiune mai mică m-am apropiat de sat. Am dat ordin comandantului vasului să urmeze traseul prestabilit al expediţiei.
Nutream speranţa ca, ajutat de băştinaşii locului, să dau peste cei doi bătrâni cu care vorbisem anu” trecut şi să văd cu ochii mei cedrul, după care să decid în autonomie varianta cea mai economică pentru a-l duce pe vas.
Am legat parâma bărcii de o piatră la mal cu intenţia să merg la izba cea mai apropiată, de pe marginea cătunului, când dau cu ochii de o femeie singuratică şezută pe o movilită de pământ. M-am apropiat de ea.
Tânăra era îmbrăcată într-o pufoaică ponosită şi o fustă lungă, în picioare purta o pereche de şoşoni de gumă dintr-aceia pe care-i poartă locuitorii nordului în timpul anotimpului rece. Pe cap avea o broboadă care-i acoperea parţial fruntea şi gâtul. Nu ştiu câţi ani să fi avut.... Am salutat-o şi i-am povestit de cei doi vârstnici pe care-i cunoscusem cu un an în urmă. Ea mi-a răspuns sec:
— Vladimir, anul trecut tu ai vorbit cu bunicul şi străbunicul meu.
M-a uimit dicţia ei fără cusur şi vocea-i juvenilă! M-a tutuit din prima şi m-a chemat şi pe nume. Nu-mi aminteam numele celor doi bătrâni şi nici dacă le cunoscusem anul trecut. Mi-am zis în sine: „Sigur ne-am prezentat, de vreme ce tipa îmi ştie numele.''. Am tutuit-o şi eu şi am întrebat-o:
— Cum te cheamă?
— Anastasia. - a răspuns ea şi mi-a întins mâna cu dosul în sus aşteptându-se să i-o sărut.
Gestul acestei ţărănci, în pufoaica ei scofâlcită şi cu galoşi de gumă în picioare, singură pe malul pustiu al apei, care se forţa să pară o mare damă, mi-au provocat literalmente râ¬sul. Am dat mâna cu ea, dar nici nu m-am gândit să i-o sărut.
Anastasia a zâmbit încurcată şi m-a invitat să o urmez în pădure, acolo unde trăia familia ei.
— O să mergem pe jos douăzeci şi cinci de kilometri, prin pădure. E o problemă pentru tine?
— Cam departe, ce să zic... - am răspuns eu gândind în sine: „Nu-i tocmai o glumă să mergi prin taiga pe unde nu sunt drumuri, douăzeci şi cinci de kilometri pe jos. Ar fi fost bine să fi avut măcar un tovarăş de pe navă cu mine...''.
Pentru asta ar fi trebuit să fac cale-ntoarsă, însă eram sigur că între timp vasul ridicase ancora şi nu aş mai fi găsit pe nimeni. Pentru a nu pierde timpul, am decis, aşadar, s-o urmez. Totuşi, înainte de a purcede, am ţinut să clarific un detaliu:
— Mă duci să văd cedrul sunător?
— Sigur.
— Îmi povesteşti tot ce ştii despre el?
— Da, o să-ţi spun tot ce ştiu.
— Atunci să mergem!
Pe drum am întrebat-o de când trăieşte izolată în taiga, la care ea mi-a explicat că familia ei îşi ducea traiul, generaţie după generaţie, dintotdeauna, în pădurea de cedri. Pe spusele străbunilor, trăiau aşa de mii de ani!
Cu lumea civilizată aveau contacte foarte rare. Mergeau în lume doar în calitate de vânători sau locuitori ai altor sate. |
Adevăr Divin
