Baiatul care facea pe toata lumea sa rada

Fraza asta nu o spun decât atunci când sunt singur în camera mea, niciodată de față cu alți oameni. Aș vrea să nu fiu nevoit tot timpul să le explic celorlalți că am o problemă de vorbire. Mă ajută, în schimb, când stau prima dată de vorbă cu oameni care au fost deja puși în temă și care nu se mai miră când mă aud, încercând să își dea seama ce e în neregulă cu mine. Unora le ia o veșnicie să se prindă. E dureros să îi văd cum se străduiesc să își controleze mimica. Ochii îi trădează cel mai mult. E evident că se întreabă dacă e vorba de o glumă. Aș da orice să fie așa.

Ăsta e celălalt lucru pe care îl exersez. Glumele. ADOR glumele. Să dau cuvintelor sensuri diferite. Să îi surprind pe oameni cu o poantă. Să râd de imaginea mea în oglindă.

„L-l-lama și a-a-a-a-alpaca la f-f-frizer: T-t-tuns sau r-r-ras? A-a-alpaca: Doar t-t-tuns, că am l-l-lama la mine.“ 

Cum aș putea să spun lucruri amuzante, dacă nici măcar nu pot să vorbesc cum trebuie? Nu e ușor să spui o glumă când nu reușești să rostești cuvintele. Se duce toată poanta. E foarte enervant. Mă uit cu orele la comedianți pe YouTube. La cât de lejer vorbesc, cât de rapid. La publicul încântat. Încerc cu disperare să îi copiez.

Nu e întotdeauna evident că sunt bâlbâit. Sunt momente când pare că fac pur și simplu o pauză mai lungă sau că lălăi aiurea câte un cuvânt. De parcă aș fi la un concurs de genul „cât-de-mult-îți-ia-să-articulezi-un-cu-vânt“. Azi după-amiază, m-am blocat la „cremă de lămâie“. Discutam despre prăjiturile noastre preferate. Atâta m-am chinuit să pronunț, că parcă a început să nu îmi mai placă așa de mult prăjitura cu cremă de lămâie.

*

Uneori, când mă împotmolesc mai rău, cuvintele în sine mă scot din sărite, de parcă mi-ar opune rezistență cu bună știință.

Aisha, prietena surorii mele mai mici, Chloe, a venit astăzi după-amiază în vizită. Fetele țopăiau prin bucătărie, imitând ‒ trop-trop ‒ galopul cailor. Chloe e obsedată de ponei. Mă doare capul de ce-i la ea în cameră ‒ ponei de pluș împrăștiați peste tot și afișe cu cai lipite pe toți pereții. Mi-e un pic frică de cai, dar nu aș recunoaște asta în fața ei nici în ruptul capului. Prefer mai degrabă să nu intru prea des în camera ei. 

Aisha nu mai fusese până atunci la noi acasă. În timp ce mâncam, am început să le spun o glumă nouă, în stilul meu lălăit:

– C-c-c-cu ce mână e m-m-m-mai bine să scrii?

– De ce vorbești așa? m-a întrerupt Aisha.

Direct și fără menajamente, privindu-mă pe deasupra furculiței pline de spaghete, suspendată în aer.

Așa că a intervenit Chloe și i-a explicat:

– Nu poate să spună cuvintele din prima. Știe ce vrea să spună, dar creierul lui nu-i dă voie să pronunțe cum trebuie. Trebuie să aștepți până ce reușește.

Aisha s-a gândit o vreme, apoi a continuat să își mănânce spaghetele.

– Îmi place!

Drăguț, nu? Ca să nu mai spun că a și râs la poanta mea ‒ „Cu n-n-niciuna, e m-m-mai bine să scrii c-cu un pix!“ ‒, ceea ce a fost și mai drăguț.

Măcar Aisha a fost sinceră și m-a întrebat direct. Cei de vârsta mea se comportă un pic mai bine decât adulții, atunci când mă întâlnesc prima dată.