De exemplu, bărbatul trebuie să se întrebe: ce frici mă blochează? Ce sarcini ştiu, în adâncul inimii mele, că trebuie să îmi asum? Ce mă cheamă viaţa să fac? Pot să-mi apropii munca de suflet? Cum pot servi atât relaţia de cuplu, cât şi individuarea? De care dintre zonele din viaţa netrăită a tatălui meu trebuie să mă ocup, cucerindu-le? Vine apoi momentul de o importanţă decisivă, riscul, îndrăzneala de a trăi întrebările în lumea existenţială. A fi bărbat înseamnă să ştii ce vrei şi să mobilizezi resursele interioare pentru a obţine acel ceva. Poate părea simplist, dar nu este. Deja este extraordinar de greu să ştim ce vrem! Cum putem separa adevărul interior, de amestecul de complexe personale şi de directive culturale? Iar după ce am aflat care este acest adevăr, cum ne putem dobândi curajul de a-l trăi în lumea reală? Tocmai acest mod de a pune întrebări şi de a îndrăzni, atât în lumile exterioare, cât şi în cele interioare, este ceea ce face un bărbat să fie bărbat. Trecutul şi povara saturniană a culturii joacă roluri importante, dar psihicul este plin de resurse şi va înlocui trecutul cu energii revoluţionare, pentru a trasa un viitor diferit. Jung a observat cândva că nu ne rezolvăm problemele, ci le depăşim [„printr-o ridicare de nivel a conştiinţei” - n. tr.]. Această capacitate a psihicului de a se expanda este ceea ce face posibilă vindecarea. Tuturor ne-ar plăcea ca mama să ne mai ia în braţele şi să ne hrănească. Cu toţii tânjim să stăm în spatele tatălui nostru în timp ce el deschide calea. Dar asta nu se va întâmpla. Fiecare bărbat trebuie să se descotorosească de directivele complexelor parentale, să ia propriile decizii şi să-şi domolească propria foame. Ceea ce nu a fost activat de părinţi, sau a fost activat doar parţial, trebuie să fie acum activat de el însuşi. Îmi amintesc de un bărbat care, în copilărie, îşi pierduse tatăl în Al Doilea Război Mondial. Ani la rândul jelise pierderea lui, simţindu-se mereu inadecvat şi neprotejat, într-un univers ostil. În căutarea puterii şi înţelepciunii tatălui dispărut, se ataşa adesea de bărbaţi puternici sau învăţaţi, ocazional chiar şi de ideologii. La un moment dat, în timp ce era plecat de unul singur într-o vacanţă de o săptămână la Cape May, a avut o serie de discuţii cu tatăl său mort, punându-i toate întrebările pe care nu avusese vreodată ocazia de a i le adresa. A simţit o prezenţă în el însuşi, una cu care a conversat şi care i-a răspuns de fapt la întrebări. Desigur că nu vorbise cu tatăl său real, ci cu imago-ul tatălui, o parte a propriei sale naturi pe care o activase el însuşi, prin întrebările sale. Tatăl personal nu este prezent pentru a fi imitat într-o manieră submisivă, ci este necesar ca prin exemple şi prin confirmări să activeze imago-ul Tatălui în fiul său. Când tatăl este absent, sau prea rănit pentru a servi acestui scop, fiul rămâne cu un deficit. Acest lucru poate fi depăşit în mare măsură, dacă nu în întregime, de către fiu, prin îndreptarea întrebărilor, a fricilor şi a aspiraţiilor către interior şi prin respectarea imaginilor care vor apărea. Până la urmă, prin intermediul imaginaţiei active şi a viselor, fiul poate fi în contact cu Tatăl care emancipează. Părinţii biologici sunt investiţi cu marea responsabilitate de a transmite şi de a activa forţa vitală din copil, sarcină care le depăşeşte puterile, dată fiind propria lor rănire. Însă fiul are posibilitatea, prin curaj şi printr-un lucru profund cu sufletul, să depăşească limitările impuse de rănile părintelui său. El nu face această muncă doar pentru sine, ci şi pentru copiii săi.
|
Adevăr Divin
