În cele din urmă, subtilităţile acestui ciclu al judecăţii de sine mi-au devenit evidente, moment în care am putut să reflectez asupra lui cu o oarecare obiectivitate şi compasiune. De ce mă judec oare pentru o reacţie asupra căreia nu am niciun control? Tiparul obişnuit de gândire al minţii mele era rezultatul faptului de a fi fost expus la curentul dominant al pornografiei încă din copilărie şi de a fi fost condiţionat să cred că orice femeie este pregătită şi dispusă sa facă sex în orice moment. Nu-mi însuşeam în sistemul nervos acea reacţie în mod intenţionat. Nu eu pusesem reacţia acolo, totuşi îmi reproşam de parcă aş fi făcut-o. Trebuia să existe un mod diferit de a mă raporta la gândurile mele, care să nu aibă ca rezultat o judecata de sine care să alimenteze invariabil următorul ciclu de reactivitate. În loc să lupt, am încercat o abordare diferită, care să se potrivească cu calităţile pe care le dezvoltasem şi le cultivasem prin practicile mele personale. Am început să exersez capitularea în faţa posibilităţii ca această reacţie mentală condiţionată să nu mă părăsească pentru tot restul vieţii. Părea să fie o posibilitate reală pe care ar trebui să învăţ să o accept. Asta se întâmpla după aproape 25 de ani de vizionat filme porno. În loc să judec reacţia, am început să o remarc atunci când apărea şi am încetat să-i acord o atenţie autocritică. Am învăţat să observ şi să recunosc gândurile fără a le judeca şi, ulterior, am exersat îndreptarea atenţiei înapoi către persoana sau contextul din faţa mea. Judecata foloseşte doar la menţinerea şi perpetuarea oricărei, dar absolut oricărei reacţii. Judecarea reacţiilor noastre este unul dintre factorii care menţine ciclul reactivităţii, care urmează să fie explorat ceva mai târziu în acest capitol. Abia când am încetat să judec pornografia ca fiind ceva rău, am putut să mă opresc. În mod similar, când mi-am acceptat tiparele de gândire, reacţia minţii mele de a reifica sexual femeile a început să scadă, să se scurteze şi să se destrame. Nu numai că gândurile au devenit mai puţin frecvente, dar impactul lor asupra fiziologiei mele a devenit mai puţin pronunţat. Fără impulsul şi programarea obişnuite oferite de pornografie, precum şi impulsul şi programarea obişnuite oferite de judecata mea de sine, reacţia automată s-a estompat încetul cu încetul, ca urmare a faptului de a-mi trăi viaţa într-un mod diferit. Rareori mintea a mai sexualizat în mod automat de-atunci femeile. Atunci când se întâmplă, acea sexualizare nu îmi controlează acţiunile şi comportamentele. Relaţionând diferit cu lumea şi cu oamenii din ea, modurile mele implicite de gândire au fost schimbate. Acceptarea, nu voinţa, determinarea sau forţa, a cultivat schimbarea autentică. Celibatul, cel puţin pentru mine, oferise lecţiile introductive în acceptarea radicală de sine. Este demn de remarcat faptul că nu am vrut ca experienţa celibatului meu să fie sinonimă cu renunţarea sau închiderea mea faţă de viaţă. Este o cale pe care nu o prescriu şi nu o recomand personal. Pentru mine, renunţarea este o variaţie a evitării, dar pot şi admite că aceasta este doar interpretarea pe care o dau eu acelei căi. Aş fi putut să mă închid în camera mea sau să plec să locuiesc într-o peşteră pentru a-mi asigura celibatul, dar nu cred că aş fi putut învăţa ceea ce am învăţat dacă aş fi făcut-o. Intenţia a fost introspecţia şi cunoaşterea de sine, nu pur şi simplu celibatul de dragul de a fi celibatar. Am ales în mod conştient să continui să trăiesc viaţa ca de obicei. Am mers să dansez salsa, am petrecut mult timp cu prietenii şi am mers cu entuziasm la întâlniri sociale. A fost reconfortant şi distractiv să fiu copilot în caz că era nevoie de unul. Mi s-a părut ciudat de încurajator să ies în oraş ştiind cu certitudine absolută că nicio experienţă sexuală nu va decurge din asta. Nu exista nicio presiune internă să performez. Mi s-a luat o greutate uriaşă de pe umeri şi am putut să mă relaxez şi să fiu eu însumi în loc de o versiune a mea despre care credeam că ar fi fost dezirabilă sexual. În mod ironic, fiind eu însumi, se pare că devenisem instantaneu mai atractiv pentru femei. Apoi au venit adevăratele teste. Am ştiut că mă angajasem cu adevărat faţă de intenţiile mele când am început să le spun „Nu'' femeilor care îşi exprimau interesul sexual faţă de mine. Simţul intuitiv al corpului meu făcea să fie evident faptul că întâlnirea nu urma să fie altceva decât o întâlnire. M-am simţit confortabil şi convins că celibatul clădea o temelie solidă pentru acceptarea de sine, care urma să fie în beneficiul următoarei mele relaţii, oricând ar fi fost să se întâmple asta.
|