Fiind ambivalenţă însă, retragerea are şi un anumit grad de agresivitate pasivă faţă de analist şi de procesul anali tic. Toate acestea devin o mică crimă asupra analistului şi funcţiei sale analitice. Atitudinea veselă a Marthei faţă de experienţă şi credinţa ei că analistului ar trebui să i se pară de asemenea amuzantă sugerează un anumit tip de constrângere emoţională, în acelaşi sens în care ea a încercat să-l împingă într-o aparenţă de armonie emoţională cu ea de-a lungul analizei. Poate că Bromberg a pus prea multă presiune asupra lui însuşi pentru a accepta „cu un zâmbet'' eforturile pacientei de a-l controla. El trebuie să fie „prea blând'' (şi, astfel, el rămâne izolat de ea în mod dureros) pentru a ţine la distanţă anxietatea ei, iar durerea şi frustrarea pe care le implică acest gest îl micro-traumatizează pe el, în schimb. În cele din urmă, provocat peste măsură, el pare că o pune la zid, spunând: „Ce îţi imaginezi că simt eu acum?'' Mă întreb dacă această întrebare, pe care Bromberg însuşi o numeşte greşeală, înseamnă o provocare prea mare pentru Martha. O pune la punct în mod micro-traumatic, făcând-o să se simtă inadecvată şi confuză. Poate că acesta este motivul pentru care ea dezvăluie mai mult în acest moment, numindu-se pe sine „prea urâtă'' pentru a răspunde. Bromberg este şocat şi nedumerit de ripostă, dar şi rezonează cu această parte vulnerabilă a pacientei. El îi sondează sensul împreună cu ea, oferind nişte observaţii fine, pe care el le numeşte mai târziu „sclipitoare''. Este posibil ca ea să fi simţit aceste intervenţii ca fiind bazate pe calitatea de cunoscător, pentru că erau atât de rafinate sau complexe, încât nu au făcut decât să-i inducă o stare de confuzie. Nu este de mirare că ea a devenit pentru prima oară furioasă pe el în mod ferm şi explicit — şi această furie este o descoperire. Acum, critica furioasă a pacientei îndreptată spre el este lizibilă pentru analist, iar el răspunde cu durere şi ruşine. Rănirea aparentă a analistului şi sensibilitatea pacientei faţă de această rănire sunt cele care au permis pacientei să ia o poziţie de asertivă în acest moment: Fiecare dintre noi „cunoştea'' cealaltă persoană fără a ne întreba cum ştiam ce ştiam — iar parte din ceea ce era ştiut era că amândoi puteam accepta ca vulnerabilitatea noastră să fie expusă. A fost implicit, reciproc şi puternic, iar în schimb ne-a adus mai aproape unul de celălalt fără să afecteze individualitatea fiecăruia. (p. 86)
De îndată ce analistul îşi recunoaşte propria inadecvare ocazională şi simte o oarecare ruşine în această privinţă, iar pacienta poate înregistra îmbrăţişarea de către analist a acelei ruşini, sentimentul pacientei că îi este egală capătă greutate. Rezultatul este o creştere a respectului de sine, ceea ce este extrem de terapeutic pentru ea. Judecata de la urmă e posibil să fie mai bună decât cea dintâi, dar, dacă Bromberg ar fi putut să-şi permită să fie mai puţin „standardizat'', dacă şi-ar fi dat voie să ştie, dar să şi simpatizeze cu el însuşi pentru faptul că restricţiile pacientei îl limitau încă dinainte de şedinţa pierdută, atunci probabil că tensiunea nu s-ar fi acumulat în el. Este de ajutor — dar un deziderat adesea evaziv — când noi, clinicienii, putem observa şi accepta, în timp real, la fiecare cotitură, experienţa de a fi micro-traumatizaţi de cerinţele psihice ale pacienţilor noştri. În această întâlnire, analistul adoptă a doua cea mai bună soluţie, conştientizându-şi propriul distres şi reflectând asupra lui la timp, astfel încât totul să meargă bine. Pentru a generaliza plecând de la această vinietă, există momente de cotitură în care un lanţ de interacţiuni micro-traumatice este transformat într-o interacţiune consolidantă psihic pentru una sau ambele părţi.
|
Adevăr Divin
