A doua funcţie a culpabilităţii este să încurajeze dragostea pentru aproapele tău, asistenţa, dreptatea, întrajutorarea şi solidaritatea oamenilor, fără de care nicio societate nu ar putea supravieţui şi nici funcţiona. Culpabilitatea nu este deci, prin esenţă, în absolut, o substanţă toxică, rea, negativă, un blestem, ca să spunem aşa, care ne-ar împiedica să trăim şi să ne bucurăm, ci constituie, dimpotrivă, o binecuvântare, o binefacere, un factor civilizator, umanizant, garant al păcii noastre interioare şi al echilibrului nostru mental. Ceea ce poate sfârşi prin a strica o existenţă nu este niciodată prezenţa culpabilităţii, care este ca o balustradă protectoare şi binefăcătoare, ci faptul că în loc să îşi joace rolul de barieră în faţa puterii instinctelor, ea se întoarce împotriva Eului maltratându-l. De ce? Aceasta se întâmplă când ea este excesivă, deoarece a fost refulată, combătută, lipsită de orice acces la domeniul vorbirii şi la cel al reprezentării conştiente, devenind atunci cu atât mai destabilizatoare cu cât e comprimată în inconştient. Drept urmare, adevărata abordare pentru asanarea şi uşurarea Eului nu trebuie deloc să urmărească „deculpabilizarea'' lui, deoarece aceasta nu ar duce decât la accentuarea mecanismelor de apărare refulatoare. Demersul sănătos constă în deculpabilizarea culpabilităţii pentru a o recepta, a lua act de ea, pentru ca ea să înceteze să dăuneze. Cel mai bun mod de-a te deculpabiliza ar fi deci să te accepţi, să te recunoşti vinovat, fără refuz şi nici luptă. Sarcina terapeutului constă deci în a face ca aceste afecte până atunci netrăite, ejectate, interzise în conştient să reiasă şi să fie simţite. Mai simplu, dar mai sănătos, culpabilitatea trebuie considerată ca un sentiment legitim, la fel ca toate celelalte emoţii, de exemplu teama de întuneric, chiar dacă pare fără obiect şi iraţională. Important e să devii atent la emoţiile tale întâmpinându-le fără teamă, fără să le judeci. Din păcate, educaţia noastră ne-a învăţat de-a lungul anilor să ne clasificăm emoţiile în două categorii distincte şi opuse, cele bune şi cele rele - cele pozitive, pe care ar trebui să le preţuim şi să le cultivăm, şi cele negative, pe care ar fi bine să le alungăm cât mai repede. Această diviziune artificială nu corespunde niciunui fundament, niciunei realităţi psihologice. În fond, un afect, o emoţie, un sentiment nu sunt nici bune, nici rele, ci sunt pur şi simplu, şi nu cer decât să fie simţite, exprimate prin vorbirea conştientă. În general, când cineva din anturajul nostru ne împărtăşeşte timid, vorbind cu subînţeles, un anumit sentiment de culpabilitate, ne grăbim să îl „deculpabilizăm'', prezentându-i nenumărate argumente care îi demonstrează nevinovăţia. Este o atitudine de neascultare, de nereceptare, de luptă, de fugă, de apărare, de refulare. „Vinovatul'' ştie mai bine ca oricine că nu a făcut nimic rău sau reprehensibil şi că este deci logic şi conştient nevinovat. Lucrul de care are el nevoie este să fie ascultat, să fie ajutat să se exprime, să definească în cuvinte ceea ce simte. Deseori procedăm la fel faţă de o persoană angoasată, străduindu-ne să o liniştim, or, în acest fel o lipsim de orice posibilitate de-a se exprima şi de-a reflecta la ceea ce simte. Din această perspectivă, ideologia actuală caracterizată printr-o cruciadă contra culpabilităţii, erijată la rândul ei în tabu, ca şi obsesia de a deculpabiliza totul, aşa cum erau exorcizaţi în Evul Mediu posedaţii, mi se pare foarte pernicioasă, în primul rând fiindcă ea nu mai joacă în acest caz rolul de balustradă, nu îşi mai îndeplineşte funcţia paternă constând în a pune limite şi interdicţii structurante de care fiecare are nevoie pentru a-şi continua maturizarea, apoi fiindcă mişcarea actuală de deculpabilizare nu constituie, la urma urmei, decât un mecanism de refulare suplimentar. Astfel, se ajunge la rezultatul exact invers faţă de cel căutat, adică exacerbează şi mai mult culpabilitatea inconştientă de care subiectul crede, de altfel, pe deasupra că se poate descotorosi.
|
Adevăr Divin
