În largul coastei de vest a Scoției întâlnim o mică insulă,
Iona – un promontoriu acoperit de iarbă, cu plaje nisipoase, ridicându-se
semeț din Marea Nordului. Astăzi este un loc pe care-l poți contempla în tihnă,
oarecum netulburat de grupurile de vizitatori sau școlari care hoinăresc
printre ruinele sale fermecate. Chiar și celor care cunosc istoria le e ușor să
uite că, acum douăsprezece secole, aceste plaje idilice au fost martore ale
unor acte de violență ieșite din comun. Din punct de vedere simbolic, mănăstirea Iona reprezintă
inima creștinismului scoțian, unul dintre cele mai vechi și mai importante
centre religioase din vestul Europei. Ea a fost construită de călugărul
irlandez Columba în secolul VI și a devenit principala sursă de răspândire a
credinței creștine pe teritoriul întregii Scoții. În primele secole, călugării au venit aici pentru a avea
parte de singurătate, la adăpostul „deșertului“ Oceanului Atlantic, și au
construit colibe simple, de piatră, în formă de stup, unde se puteau concentra
asupra rugăciunilor și jurămintelor depuse, pentru a nu acumula bogății și
pentru a rămâne supuși. Totuși, de-a lungul timpului, modesta comunitate a
devenit un important centru de pelerinaj, dar și un mare centru medieval de
educație. S-a transformat într-o școală care pregătea călugării, având săli
speciale pentru transcrierea manuscriselor, numite scriptorium-uri, ceea ce a
permis crearea unor opere de artă faimoase în întreaga Europă. Cea mai notabilă
dintre acestea a fost „Cartea din Kells“, reunind cele patru evanghelii, care a
fost descrisă de contemporanii irlandezi drept „cel mai prețios obiect al lumii
apusene“. De asemenea, în afară de comorile religioase, insula Iona se
mândrea cu o colecție de morminte regale fără egal. Cei mai mulți dintre primii
regi scoțieni, inclusiv cei deveniți faimoși datorită pieselor lui
Shakespeare – Macbeth și victima lui, Duncan, erau înmormântați în cripta
mănăstirii. Vreme de secole, insula a fost o oază de pace, ocrotită de
credința locuitorilor și de oceanul imens care o înconjura. Totuși, în anul
794, un val de spaimă a destrămat această liniște. La mănăstire a ajuns zvonul
că mănăstirile surori din est ar fi fost ținta unor raiduri îngrozitoare, fiind
devastate de bande de păgâni ciudați, veniți din nord. La începutul anului
următor, pe când călugării sărbătoreau un sfânt, nave având prorele sculptate
sub formă de șerpi și dragoni s-au apropiat pe nesimțite, furișându-se până pe
plajă, nu departe de cea mai importantă mănăstire de pe insulă. După ce au înaintat rapid pe nisipul alb al țărmului, pe
locul numit mai târziu „Golful Martirilor“, în amintirea celor uciși,
invadatorii s-au îndreptat către clădiri și au masacrat toți călugării care
le-au ieșit în cale. Zdrobind ușile grele din lemn, străinii au ucis fără milă
pe oricine a încercat să li se opună, iar sângele victimelor a umplut dalele
pardoselilor din capelă. Orice lucru care părea valoros a fost luat, inclusiv
veșmintele bogat împodobite ale călugărilor, smulse deopotrivă de pe trupurile
morților sau viilor.
În vreme ce călugării rămași în viață s-au risipit în toate
direcțiile, atacatorii au incendiat marea abație, după care s-au întors spre
plajă, ducând cu sine o pradă considerabilă. În câteva minute, dispăruseră
deja. În urma lor au rămas doar cadavre însângerate, clădiri în flăcări și o
comunitate monastică spulberată. |
Adevăr Divin
