Armata musulmană a acționat prima. În dimineața zilei de 20
august 636, sub acoperirea unei furtuni de nisip orbitoare, abătută asupra
armatei bizantine, arabii au atacat. Inițial, armata bizantină le-a ținut
piept, dar, pe parcursul încleștării, douăsprezece mii de creștini arabi, care
erau aliați ai împăratului, dar nu-și mai primiseră de mult timp solda, au
trecut de partea musulmanilor, fapt care a dus la risipirea trupelor imperiale.
Panicați, încolțiți și confuzi, soldații bizantini nu au avut nicio șansă.
Majoritatea au fost măcelăriți în timp ce încercau să fugă spre a se salva. În Antiohia, vestea dezastrului a ruinat și a prăbușit total
mințile și așa zdruncinate ale lui Heraclius. Împăratul mizase totul pe această
bătălie și pierduse. Crezând că fusese părăsit de Dumnezeu, el n-a mai încercat
să țină în frâu trupele musulmane . În drum spre Constantinopol, singura escală
pe care Heraclius a făcut-o a fost în Ierusalim, orașul sfânt. Cu șase ani în urmă, el intrase în Ierusalim triumfător,
purtând în spinare cea mai sacră relicvă a imperiului – Sfânta Cruce.
Îmbrăcat ca un simplu penitent, el pășise desculț pe Via Dolorosa, „Drumul
Durerii“ pe care Cristos mersese înainte de a fi crucificat. La capătul acestui
drum se afla Biserica Sfântului Mormânt, bazilica magnifică pe care Constantin
cel Mare o clădise și în altarul căreia Heraclius își agățase prețiosul trofeu.
Acela fusese apogeul domniei sale, dovada incontestabilă că împăratul se afla
în grația lui Dumnezeu.
Acum, epuizat psihic și decrepit fizic, Heraclius intra
iarăși în biserică. Puțini dintre cei care asistau la scenă ar fi putut rata
simbolismul ei, mai ales atunci când monarhul zdrobit a dat cu grijă jos Sfânta
Cruce din altar și a încărcat-o, alături de celelalte relicve ale
Ierusalimului, pe o corabie. Plângând în văzul tuturor, el a plecat, lăsând în
voia soartei Răsăritul creștin. |
Adevăr Divin
