Inginerii haosului

Maurizio Santangelo este un subsecretar de stat însărcinat cu relația cu Parlamentul. Nimic neobișnuit până aici, dacă omul politic italian n-ar fi un adept al „teoriei dârelor chimice“ (chemtrails), popularizând ideea potrivit căreia anumite guverne folosesc avioane de linie pentru a răspândi în atmosferă agenți chimici sau biologici nocivi pentru populație. Nici Carlo Sibilia, subsecretar de stat italian de la Interne, nu este genul de om care să se lase păcălit cu ușurință. El susține public că americanii nu au pășit pe Lună, iar aselenizarea nu este decât o farsă pe care nimeni nu are curajul să o demonteze. Secretarul de stat pentru Afaceri Europene, Luciano Barra Caracciolo, preia de la colegii săi apetența pentru spectacolul absurdului, comparând Uniunea Europeană cu Germania nazistă și vorbind despre Hazardul Circular. Această teorie se bazează pe convingerea că niște puteri financiare obscure au abolit sclavia în schimbul unei forme de opresiune mai subtile, bazate pe controlul monedei; în cazul de față, moneda unică euro.

După ce a asistat la Carnaval pe străzile Romei, în urmă cu mai bine de 200 de ani, Goethe spunea că într-un astfel de context oricine poate să facă pe nebunul după cum are chef. Exemplele de mai sus demonstrează că Italia întrece măsura, dar întoarcerea în forță a Carnavalului depășește cu mult granițele peninsulei. Nici nu se consumă bine un eveniment, că acesta este deja eclipsat de un altul, într-o spirală infinită, care captează atenția publicului și saturează scena mediatică. În ochii alegătorilor, defectele liderilor populiști se transformă în calități. Lipsa lor de experiență este dovada că nu fac parte din cercul corupt al elitelor, iar incompetența devine gajul autenticității. Tensiunile pe care le produc la nivel internațional sunt semnul independenței lor, iar fake news-urile care le jalonează propaganda reprezintă marca libertății de gândire.

În spatele acestui carnaval populist, aparent spontan și autentic, se ascunde munca asiduă a zeci de spin doctors, de ideologi, și, din ce în ce mai des, de oameni de știință și de experți în Big Data. Cu ajutorul lor, o companie mică de web-marketing a devenit cel mai puternic pardid din Italia; victoria Brexitului poate fi pusă pe seama eforturilor conjugate ale unor fizicieni; Donald Trump a ajuns la Casa Albă propulsat de teoreticienii dreptei americane. Împreună, acești „ingineri ai haosului“ creează o propagandă adaptată la era selfie-urilor și a rețelelor de socializare. Populismul împrumută modelul de superficialitate al Facebook sau Google, punându-ne pe toți pe același plan, fără intermediere, și oferindu-ne un singur parametru de judecată: like-urile. Conținutul cade pe plan secund, căci obiectivul principal este ceea ce online numim „engagement“, iar în politică s-ar traduce prin „adeziune imediată“. Bineînțeles, ca și rețelele sociale, noua propagandă se hrănește în principal cu emoții negative, căci acestea sunt cele care garantează cel mai mare grad de implicare. Așa se explică și succesul fake news-urilor și al teoriilor conspirației.

Foarte important de semnalat: Carnavalul populist are câștig de cauză în fața seriozității programatice a puterii, în fața plictiselii și a aroganței, reușind să răstoarne ierarhiile. Nimic nu e mai devastator pentru autoritate decât impertinentul care o transformă în obiect al ridicolului, iar personajele de genul lui Donald Trump dărâmă tabuurile, ipocrizia și convențiile lingvistice în aplauzele mulțimii în delir.

Asfel, liderul care integrează fake news-urile în propria sa viziune despre lume se detașează de lotul comun, construindu-și propria realitate pentru a răspunde așteptărilor discipolilor săi. Pentru adepții populiștilor, veridicitatea faptelor, luate una câte una, nici nu mai contează; accentul cade pe mesaj în ansamblul său. Cartea de față se concentrează asupra mașinăriei de comunicare extrem de puternice, care a fost concepută inițial în scopuri comerciale și a devenit apoi instrumentul preferat al tuturor celor care vor să sporească haosul. Dar acțiunile inginerilor haosului nu explică toate aspectele vieții publice actuale. Aceste personaje sunt atât de interesante pentru că au știut să identifice înaintea altora semnele schimbării în curs și au profitat de acest lucru pentru a ajunge de la marginea sistemului în centrul său. La bine și mai ales la rău, intuițiile, contradicțiile și idiosincraziile lor sunt cele ale epocii noastre.

În timpul Carnavalului, nu există loc pentru spectator. Fiecare participă la celebrarea furibundă a lumii întoarse cu susul în jos și nicio insultă și nicio glumă nu sunt prea vulgare dacă contribuie la demolarea ordinii dominante și la înlocuirea ei printr-o dimensiune de libertate și fraternitate. Carnavalul îi provoacă celui care ia parte la el o intensă senzație de plenitudine și de renaștere, sentimentul că aparține unui corp colectiv care se reînnoiește. Din spectator, fiecare participant devine actor, fără nicio discriminare bazată pe venit sau pe nivelul de educație. Opinia primului trecător valorează la fel de mult ca și cea a expertului, ba chiar mai mult. Între timp, masca s-a deplasat pe Internet, unde anonimatul are ca efect dezinhibarea care, în urmă cu ceva vreme, se producea în momentul deghizării. Trolii sunt noile marionete Polichinelle, care aruncă ulei pe focul eliberator al Carnavalului populist.

În acest climat, nu există nimic mai primejdios decât să interpretezi rolul morocănosului. Acel fact-checker care subliniază greșeala cu stilou roșu, liberalul cu sprânceana ridicată care se indignează de vulgaritatea noilor barbari. „Iată de ce stânga este atât de nefericită – fiindcă n-are niciun fel de înclinație spre comedie sau spre petrecere“, spune Milo Yiannopoulos. În ochii populistului care sărbătorește, progresistul este un pedant cu degetul mic ridicat. Pragmatismul lui a devenit sinonim cu fatalismul, în timp ce Regii Carnavalului promit să dinamiteze realitatea existentă.

Viața nu este făcută numai din drepturi și îndatoriri, din cifre de respectat și din formulare de completat. Noul Carnaval nu se potrivește cu simțul comun, ci are propria sa logică, mai apropiată de cea a teatrului decât de a sălii de clasă, mai avidă de trupuri și de imagini decât de texte și idei, mai concentrată pe intensitatea narativă decât pe exactitatea faptelor. O rațiune foarte îndepărtată, desigur, de abstracțiunile carteziene, dar nu lipsită de o coerență neașteptată, în special în ceea ce privește maniera sistematică de a răsturna normele consolidate pentru a susține altele, de semn opus.

În spatele aparentei absurdități a fake news-urilor și a teoriilor conspirației se ascunde o logică foarte solidă. Din punctul de vedere al liderilor populiști, adevărurile alternative nu sunt un simplu instrument de propagandă. Contrar informațiilor adevărate, ele constituie un formidabil vector de coeziune. „În numeroase privințe, absurditățile sunt un instrument organizatoric mai eficace decât adevărul“, scria bloggerul dreptei alternative americane, Mencius Moldbug. „Oricine poate să creadă în adevăr, pe când să crezi în absurd este o adevărată demonstrație de loialitate. Iar cine are o uniformă are o armată.“

Astfel, liderul care integrează fake news-urile în construcția propriei sale viziuni despre lume se detașează de lotul comun. Nu este un birocrat pragmatic și fatalist, precum ceilalți, ci un om de acțiune care își construiește propria realitate pentru a răspunde așteptărilor discipolilor săi. În Europa, ca peste tot, minciunile sunt apreciate, căci ele sunt inserate într-o narațiune politică care captează temerile și aspirațiile unei părți crescânde a electoratului, în vreme ce faptele celor care le combat sunt inserate într-o povestire care nu mai este considerată credibilă. În practică, pentru adepții populiștilor, veridicitatea faptelor, luate una câte una, nici nu mai contează. Ceea ce este adevărat este mesajul în ansamblul său, care corespunde experienței și senzațiilor lor. Așa stând lucrurile, este inutil să aduni informații exacte și să faci rectificări dacă viziunea de ansamblu a guvernanților și a partidelor tradiționale continuă să fie percepută de un număr tot mai mare de electori ca fiind prea puțin pertinentă, în raport cu realitatea.