Primii care au instituit sistemul scrierii cuneiforme au fost sumerienii. Această scriere era obţinută cu ajutorul unei trestii; incizând argila umedă, se obţinea un grafism în trei dimensiuni în formă de cuie sau de colţuri, motiv pentru care a fost numită „cuneiformă''. După ce era scrisă, tăbliţa era arsă sau pur şi simplu lăsată să se usuce la soare. Au fost identificate peste 2000 de semne cuneiforme, începuturile acestei scrieri nu trebuie să fie confundate totuşi cu cele ale limbii vorbite. Sumeriană pare să-şi aibă originile într-un trecut îndepărtat; sumerienii înşişi spuneau despre limba lor că le-a fost dată de către zei. De altfel, unul dintre termenii folosiţi pentru denumirea scrierii lor este EME-AN, literal „limbaj al Cerului'', un termen folosit pe tăbliţa CBS 8322 (faţa B, coloana 3, rândul 8), unde este specificat că Şarpele Enki vorbea această limbă şi tocmai cu aceasta le-a dezvăluit oamenilor Secretul zeilor. Dacă ne bazăm pe feluritele cercetări lingvistice realizate până în prezent, sumeriană nu pare să se fi schimbat de la cele mai vechi inscripţii. în schimb, limbajul scris (scrierea cuneiformă) şi gramatica ei au evoluat de-a lungul mileniilor, trecând din stadiul de pictogramă arhaică la forma akkadiană recentă. Sumeriană nu seamănă fonetic cu niciunul dintre idiomurile (vii sau moarte) cunoscute pe Pământ: EME-AN rămâne deci un mister total.
Scrierea cuneiformă a fost folosită în Orientul Apropiat de la sfârşitul celui de-al IV-lea mileniu î.Hr. până în secolul I d.Hr., şi asta pe o foarte mare suprafaţă geografică, care corespunde aproximativ cu Semiluna Fertilă. Această suprafaţă se întinde de la Marea Mediterană la golful arabo-persic şi din Anatolia până în Egipt. Documentele cuneiforme descoperite până în prezent sunt repartizate foarte inegal în timp şi în spaţiu, iar arheologii au găsit doar o parte infimă din vasta bibliotecă care a sfidat timpul şi inundaţiile succesive. Unele situri au oferit doar câteva tăbliţe, în timp ce altele au dezvăluit mii, chiar zeci de mii1, de exemplu cele ale anticelor oraşe Ur, Mari, Ninive, Nippur şi altele. Tăbliţele din argilă sunt obiecte fragile şi perisabile. In epoca Sumerului, tăbliţele erau deja reciclate în mod regulat ca să umple spărturile din ziduri, să ridice solul la nivel sau erau pur şi simplu aruncate în apă ca să fie confecţionate altele noi. Tocmai de aceea putem considera ca fiind o mare şansă faptul că s-au găsit totuşi aşa de multe tăbliţe de lut, mai ales că solul mesopotamian a fost acoperit de nenumărate ori de revărsările celor două fluvii biblice, fără a mai vorbi de primele săpături arheologice, în care arheologii săpau în argilă fără să ştie dacă răscoleau solul sau vestigii vechi. Astfel, a fost nevoie de răbdare şi de pricepere până când valoroasele artefacte au putut fi aduse la lumină într-o formă acceptabilă, în Mesopotamia. Tăbliţele descoperite la Teii Fara, vechiul Şuruppak (sud-estul Irakului), confirmă, de la începutul mileniului al III-lea î.Hr., existenţa unui alt limbaj decât cel sumerian, şi anume cel akkadian, precum şi o ţară noua, ţara Akkadului (în nordul Mesopotamiei). Dacă sumeriană este o limbă misterioasă care nu are legătură cu niciun sistem cunoscut, akkadiană este o limbă semitică din familia ebraicei şi arabei
|
Adevăr Divin
