Trupul nu minte niciodată Când vorbiţi, vorbiţi din trup; nu puteţi rosti nimic în afara trupului. Trebuie să vă treziţi cât sunteţi în trup, pentru că toate se află în el: înviaţi în această viaţă! - EVANGHELIA DUPĂ FILIP A venit un moment în care cuvintele nu mai aveau rost. M-am scufundat în cunoaşterea limpede a ceea ce trebuia făcut. Fiecare mişcare pe care o făceam era intenţionată şi inechivocă, iar acea siguranţă, acel adevăr limpede ca lumina zilei vorbea de la sine. Am început să înţeleg cât de puţin efort trebuie să fac, pentru restul vieţii, dacă aleg. Trupul nu minte niciodată. Renunţarea la nevoia de a mă justifica în cuvinte, de a spune de ce a trebuit să fac ceva anume sau când, a fost cea mai puternică trăire pe care am simțit-o. De pildă, când moaşele au târât pe roţi o oglindă uriaşă, în genul acelora în care verifici cum stau hainele pe tine, înainte să ieşi din casă, şi-au început s-o poziţioneze în aşa fel, încât să pot vedea cum apare capul fiului meu în timpul naşterii, tot ce trebuia să fac era să nu consimt ca acel moment să aibă loc. N-a fost nevoie să mă enervez, să le spun să ia chestia aia din faţa mea – sau, mai bine zis, din fundul meu –, ci pur şi simplu am continuat să fac ce făceam, adică ce ştiam deja că trebuie să fac pentru a-mi aduce fiul pe lume în siguranţă. Ce trăiam în interiorul meu se reflecta şi-n exterior. Nu eram cu nimic mai presus sau mai prejos decât cine sunt, de fapt. Nu a fost nevoie să le explic că pentru mine vederea acelei imagini în exteriorul meu mă distrăgea de la conştientizarea pe care deja o realizasem din interior. Imaginea pe care o reflecta oglinda era tocmai reversul. Deja reuşisem să conştientizez direct, îmi puteam vedea copilul, însă cu un simţ de care doar inima este capabilă, o percepţie mult mai cuprinzătoare şi mai precisă decât ne-o pot oferi vreodată ochii. Bănuiam că ceva nu era în regulă, că poziţia fătului făcea ca naşterea să fie dificilă. Ştiam, într-un fel pe care nu-l puteam explica foarte clar, că era sănătos şi voinic şi că va trece cu bine peste asta, că-l voi naşte şi nu va trebui să fac cezariană, aşa cum fusese medicul alertat că dau semne. Cu toate acestea, n-am spus un cuvânt. N-am rostit nimic, în afara repetiţiei pasionale a unui nume, şi acesta reprezintă episodul din povestea naşterii fiului meu cu care a durat ani zile (inclusiv această carte) să mă împac. Pentru că trupul nu minte niciodată. Patruzeci şi opt de ore mai târziu, am fost avertizată că a doua zi dimineaţa urma să mi se inducă naşterea, aşa că soţul meu şi cu mine am mers pe jos o distanţă cât tot Manhattanul. Am luat o masă copioasă, am băut nişte vin roşu şi am făcut sex într-un stil impresionant. (Impresionant din cauza proporţiilor mele). Apoi, în noaptea aceea, m-am ridicat de pe canapea în cămaşa mea de noapte neagră, de maternitate, când mi s-a rupt apa. Nu a fost un moment biblic, dar l-am simţit ca pe un triumf. Am început să merg ţanţoş prin apartament, spunând: „Nu i se poate forţa naşterea acum!''. Cu micul potop au venit şi contracţiile care-mi încordau respiraţia. Când am ajuns la spital, dilataţia ajunsese deja la 3,5 cm. Mă trăgeam dintr-un sir lung de femei care născuseră pe cale naturală şi-mi alimentam încrederea din asta. Eram convinsă că voi intra şi eu în rândul acelor femei. Am mers la duşurile spitalului şi am stat cu mâinile sprijinite de perete pentru a mă susţine, simţind, cu fiecare nouă contracţie, din ce în ce mai intensă, cum mi se sfâşie trupul de durere. Apa fierbinte îmi curgea puternic pe spate şi aluneca peste sacrum, alinând durerea contracţiilor, care au început să cedeze. Folosesc cuvântul „durere'', dar nu e tocmai potrivit. Chiar deloc. |
Adevăr Divin
