Operația
Tot ceea ce putea să vadă Victor în acea poziție, culcat, dus de
brancardieri spre sala
de operație, erau
șirul de neoane, pereții albi, faianța, care i se
derulau atât de rapid prin fața ochilor. În curând avea să primească
înțepăturile anesteziei, apoi totul
urma să fie
învăluit în necunoscut.
În fapt, nici
măcar nu mai
știa dacă viața
avea să îl
mai trezească. A
fost invitat, cu
o seară înainte,
să semneze o
hârtie prin care era informat despre riscurile unei astfel de
operații. Erau acolo
multe alineate și
paragrafe care l-au
tulburat. Înțelegea că este, într-un fel, într-o luptă pe viață și pe
moarte, pe cont
propriu, așa cum
văzuse altădată în acele filme urmărite la televizor. Dar
acum nu mai era poveste de film, ci viața adevărată, aspră, așa cum i se părea
atunci, implacabilă ca turnura destinului. Timp
de trei săptămâni,
până la operația
pe cord, a
stat răbdător într-un
salon, alături de
câțiva colegi de
suferință, așteptându-și rândul. Nu era ușor să intre în sala de
operație, întrucât nu erau suficiente fonduri alocate, iar ca orice spital de
stat, și acela funcționa cu surse alocate de minister.
Învăța răbdarea, acea stare a sufletului pe care mai apoi avea să o ducă
până spre perfecțiune. Când i s-a spus că a doua zi va intra în sala de
operații, inima lui slăbită a tresărit de bucurie. Medicii
îi dăduseră doar câteva luni de trăit fără operație, așa că
nu mai suporta ideea de a fi trimis acasă pentru a aștepta o
altă zi în care să aibă această ultimă șansă... Diagnosticul pus
înainte de un medic dintr-un oraș de provincie fusese
reconfirmat acolo, în acel spital; avea o insuficiență aortică în
stare avansată, care necesita intervenție chirurgicală. Victor avea
în jur de
35 de ani
și nu înțelegea
atunci cauza suferinței
sale. Medicii i-o
explicaseră în termeni tehnici, iar unul
dintre ei l-a
îndemnat să fie
bărbat, „că asta este
viața”. El simțea
că este o
altă cauză, mult
mai profundă, legată de
trăirile și emoțiile sale, dar pe care nu și-o putea
explica atunci. Simțea
de mult o
apăsare grea în jurul
inimii, ca și
când ceva, un
fel de obstacol,
ar fi împiedicat viața să
curgă firesc. După
operație a aflat
că fusese readus
în sala unde
se efectuase
intervenția, pentru că sângera prea mult, fuseseră niște complicații.
Dar inima lui
organică tot continua
să bată, chiar dacă la
fel de slab ca aripile unui fluture departe de lumină și de aer. S-a trezit la terapie
intensivă, cu niște tuburi ieșindu-i din abdomen,
cu privirea în
sus, îndreptată spre
tavan. Inima și
corpul lui erau
în mâinile lui
Dumnezeu, dar atunci nu
știa exact asta.
Nici măcar nu-și
putea explica prezența lui
Dumnezeu, era atât de însingurat în el însuși... |